Întâmplări în scara blocului

Smaranda-Ruxandra Laiu
cl. a XII-a, Colegiul Naţional „Petru Rareş”, Piatra-Neamţ
Premiul III, secţiunea „Proză – liceeni”

S-a întâmplat ca la ultima şedinţă a locatarilor blocului în care stau să se discute nişte probleme care până atunci nu erau probleme. Că au devenit între timp sau că se plictisea şeful de scară, nu ştiu ce să vă spun. Dar vă pot asigura de un lucru: în acea seară, vecinii mei erau puşi pe fapte mari.

Totul a început de dimineaţă, când parterul era garnisit cu bileţele scrise de o mână ce îşi greşise vocaţia, care ne anunţau că eram invitaţi să participăm cu toţii, la ora şase seara, la şedinţa locatarilor, având în vedere problemele ce nu mai puteau fi amânate. Despre ce era vorba nu ştia nimeni. Ei, aproape nimeni. Hotărâtele doamne aflate la cea de-a treia vârstă, ce îşi petreceau timpul pe la asociaţie, şi harnicii domni aflaţi, de asemenea, la ultima tinereţe erau mereu la curent cu tot ce se putea şi cu tot ce nu se putea petrece într-un bloc. Feţele vecinilor mei deveneau capodopere ale comediei spontane în momentul în care aceştia ajungeau cu nasul în anunţurile şefului de scară. De mine nu vă pot spune nimic, deoarece nu am avut o oglindă în acel moment, ca să-mi surprind mimica. Dar vă pot descrie, pe scurt, ce am văzut pe feţele obosite de muncă ale vecinilor mei: sprâncene ridicate, sprâncene coborâte, grimase, buze de jos muşcate de emoţie, ochi „daţi peste cap”, nasuri plimbate stânga-dreapta de nemulţumire, ba chiar am avut parte şi de o limbă scoasă, dedicată anunţului de către fetiţa cea mică a domnului Motrea, de la etajul trei.

În ciuda reacţiilor negative, aproape toată lumea era prezentă, la şase fix, la parter, în faţa uşii asociaţiei, care întâmplător era faţă în faţă cu uşa liftului. Aşadar, nimeni nu se putea strecura sau sustrage de la şedinţă fără a primi cele mai aspre şi mai dojenitoare priviri posibile. Spuneam că aproape toată lumea era prezentă, iar asta deoarece anumite persoane ajungeau mai târziu de la muncă, iar altora le plăcea să se lase aşteptate, ba chiar să îşi facă şi o intrare mai deosebită (cazul cucoanei de la etajul unu, care coboară cu liftul pentru ca vecinii săi să aibă onoarea de a-şi muta corpurile obosite din faţa uşii liftului spre a-i ceda trecerea). Când, într-un final, importanta şedinţă a început, holurile erau animate de ecouri suspecte, de voci răguşite, tremurânde sau impunătoare, de zgomote de chei plimbate ostentativ dintr-o mână în alta sau de câte un căscat eliberat din întâmplare.

După vreo oră de activitate intensă, majoritatea vecinilor mei şi-au dat seama că şeful de scară voia doar să mai stea de vorbă şi că nu exista nicio problemă ce nu mai putea suferi amânare, astfel încât niciun subiect important nu fusese discutat. Văzând că îşi pierdea publicul, oratorul nostru a trecut de la neobrăzatul căţel al familiei Ionescu şi de la inadmisibila uitare a uşii principale deschise la o problemă cu adevărat importantă. Aspectul ghenelor de gunoi. Acum două săptămâni s-au pus becuri ecologice, s-a schimbat clanţa la etajul opt, dar s-a observat că pereţii goi nu erau suficient de estetici. Erau necesare nişte tablouri. La acest anunţ, s-au ivit câteva zâmbete subtile, câteva perechi de ochi şi-au mărit considerabil dimensiunile, iar vreo trei locatari au anunţat că se grăbesc să ajungă acasă. A mai trecut o oră, timp în care s-a încercat luarea unei hotărâri în privinţa tablourilor ce urmau a fi achiziţionate. Unii nu erau de acord cu ideea de tablou în ghena de gunoi, unii se abţineau, unii erau indiferenţi, iar alţii se ţineau cu dinţii de opiniile lor şi nu intenţionau să cedeze. Iniţial s-a optat pentru câte un tablou ce înfăţişează un coş cu fructe, însă această idee a stârnit hohote de râs: „Coş cu fructe? La ghenă? Oameni buni, voi nu sunteţi duşi la biserică!”. Cineva a sugerat să alegem un tablou cu un peisaj curat, care să contrasteze plăcut cu atmosfera din încăpere, dar altcineva spunea că va aduce el de la serviciu zece calendare cu pisicuţe. Apoi, alt vecin a spus că fiul său pictează icoane şi că e bine ca în orice cameră să se afle câte o astfel de imagine. „Da’ chiar în orice cameră?”, a întrebat retoric un alt participant.

Doamna Popescu a spus ca posterele cu tot felul de artişti neortodocşi ce distrug pereţii camerei fiicei sale s-ar potrivi de minune la ghenă, iar domnul Braşoveanu s-a oferit să asigure el estetica ghenelor de gunoi, având în vedere că avea acasă vreo două sute de afişe electorale. Văzând că fiecare încerca să scape de ce avea în plus prin casă, şeful de scară a pus punct subiectului anunţând că a văzut nişte lucrări abstracte la un magazin de cadouri, ce puteau fi interpretate, astfel încât cu toţii să fie mulţumiţi. Ceea ce unul vedea două ouă prăjite, altul putea vedea o pereche de papuci de casă şi tot aşa. Aşadar, urma o strângere de fonduri pentru achiziţionarea obiectelor de artă, fapt care a nemulţumit o mare parte din participanţii la şedinţă.

Spiritele s-au încins când a venit vorba de neplata întreţinerii de către nu-ştiu-care vecin (absent în momentul discuţiei), dar s-au liniştit spre sfârşitul adunării, căci toată lumea era plictisită, obosită şi mai ales înfometată. Cu toţii ştim cât de irascibil poate deveni un om nemâncat. Fireşte, anumite persoane din cale afară de vorbăreţe nu se mai săturau de comentat situaţii existente, dar mai ales inexistente, însă majoritatea a decis.

Şedinţa s-a încheiat, urgentele şi imposibilele de amânat probleme şi-au cunoscut soluţiile, cine a avut de certat s-a certat, cine a avut de dormit a trebuit să o facă în poziţie verticală (lucru destul de dificil, dacă stai să te gândeşti), dar, până la urmă, am mulţumit divinităţii că un astfel de eveniment are loc mai rar şi că, până la următoarea problemă de viaţă şi de moarte, puteam să răsuflăm uşuraţi.