Frânturile unor dureri (ne)trecute

După jumătate de oră în care taximetristul căuta disperat măcar un indiciu prin care să-și dea seama că în apropierea locului unde ne aflam și pe unde am trecut de trei ori deja, fără pic de spirit de observaţie, s-ar putea afla un teatru sau o spălătorie, cobor în stradă și o apuc înainte. Noaptea, într-o văgăună, nu ești la fel de curajos pe cât te crezi, dar mereu îmi spun că lucrurile noi pe care le fac îmi arată altele nemaivăzute, pe care le descopăr. În sfârșit am ajuns la Teatrul-Spălătorie!

Încăperea iniţială m-a făcut să zâmbesc, atrăgându-mi atenţia meniul agăţat pe perete, destul de gene-ros, redactat într-un limbaj „moldovenesc”, care oferea băuturi la preţuri convenabile: whisky, tequila, sex cu 30 de lei. „Pepeni” scria pe eticheta lipită de pieptul meu – biletul de intrare. În jur se aflau oameni despre care aș fi putut spune multe fără să-i cunosc, toţi având măcar un simplu indiciu care le demască personalitatea, precum un breton excesiv de scurt sau o freză egipteană, o pipă așezată în buzunarul de la sacou, un tatuaj discret pe braţul stâng, o bar-bă lungă și nepieptănată, un stil vestimentar tipic pentru anii ’70. Am zis că aici e de mine.

Așteptam nerăbdătoare spectacolul, deși nu eram informată despre ce ar putea să urmeze în sala alăturată, o sală mică și întunecată, aidoma unui subsol cu ziduri din piatră de culoare neagră, trecute parcă prin-tr-un incendiu. Aveam impresia că totul este acoperit de funingine. Sala de teatru era mărginită de o scenă modestă, în care ne așteptau trei actori, gata pentru manifestare. Am simţit o atmosferă rigidă și sumbră… multă liniște. Cei trei actori, așezaţi pe scaune, alcătuiau tot spectacolul. Se citea clar cuvântul FÜHRER pe proiecţia din spatele scenei, reprezentând un articol din ziarele anului 1940. Promiţător… Mereu mi-a plăcut realitatea!

Piesa „Clear History”, în traducere „Istorie pură”, cuprinde în esenţă toate aspectele regimului comunist, ale antisemitismului activ și mișcarea de „curăţare a terenului” promovată de Antonescu în anii masacrului, discriminarea în masă a „jidanilor”, exilarea acestora și comiterea unor atrocităţi și jafuri faţă de cetăţenii români de etnie evreiască, într-un singur cuvânt – holocaustul.

Un moment impunător și memorabil în cadrul spectacolului a fost discursul lui Antonescu, rostit de una din cele două actriţe, care ne-a implicat direct în piesă, luându-ne drept o adunătură de soldaţi încurajaţi și „manipulaţi” spre o nouă devastare. Repetam cu toţii niște cuvinte atât de mârșave, încât îmi dădeam seama de inferioritatea omului în faţa animalului. M-am simţit vinovată pentru greșelile pe care nu le-am făcut.

Cum a fost, de fapt?

Fiecare din actori interpreta rolul unei victime. Zeci de povești despre viaţă și moarte, despre viol, furt, exil mi s-au înfăţișat ca o dovadă a realităţii.

„A venit sfârșitul vostru!” (Antonescu)
„Eram arși de vii, iar carnea friptă ne stârnea foamea.”
„Tifos!”
„N-am văzut pe nimeni plângându-și morţii.”
„Pâinea adusă în lagăr se vindea cu 10.000 bucata.”
„Țăranii dezbrăcau cadavrele.”
„Zece cămăși pentru o căldare de apă.”
„Multe din noi purtam în burtă sămânţa celui care ne-a omorât copiii, fraţii.”
„Le-am dat toţi banii și i-am rugat să nu-mi împuște soţul, iar după ce cadavrul îi plutea în Nistru, mi-au smuls dantura din gură pentru un singur dinte de aur și au tras în mine, când eram deja la fundul râului.”
„Au căutat bijuteriile și în vagin, astfel încât să nu mai pot avea copii.”
„L-am văzut după douăzeci de ani, la semafor. Am intrat în cea mai apropiată cafenea și am stat acolo până s-a făcut noapte. Știam c-a trebuit să-l înfrunt, dar mi-a fost frică.”
„Aveam 11 ani… o noapte în groapa cu morţi.”

Spre final, actriţa care interpreta iniţial o ucraineancă a scos din buzunar o pipetă și un flacon cu lichid, picurându-și pe obraz lacrimi. Mi-a plăcut naturaleţea cu care a fost tratat subiectul. Mi s-ar fi părut penibil ca o fată de circa 20 de ani, fie ea și actriţă, să înceapă a mima o dramă pe care n-a trăit-o.
Deodată, alarma sună. Proiectorul începu redarea pe suprafaţa peretelui a unui interviu în care o femeie plângea și vorbea: „Mergeam pe străzi fără o direcţie anume, mergeam încontinuu, de la un capăt la altul al orașului, numai pentru a ne convinge că putem merge oriunde”…

Actorii s-au ridicat și au plecat, pur și simplu. Sala aștepta nedumerită întoarcerea lor. După o pauză de liniște și incertitudine, pornesc aplauzele, dar actorii nu s-au întors după ele!