Fata care nu iubeşte iarna

Claudiu Nohai
cl. a VIII-a, Şcoala nr. 2, Piatra-Neamţ
Premiul III, secţiunea „Proză – elevi de gimnaziu”

(fragmente din jurnal)

Este ziua aniversării mele. Astăzi împlinesc zece ani. Ar trebui să fiu fericită.
Nu, nu sunt şi nu am fost niciodată. Cadoul de la mama a fost o bătaie zdravănă pe care mi-a dat-o pentru că fratele meu mai mic a vărsat ceaiul pe el. De fapt, nu ştiu motivul pentru care am luat bătaie. Oricum, a fost un ,,La mulţi ani!” destul de dureros. De la mama nu am primit în dar vreodată altceva decât bătaie.
Cu toate că ziua în care s-a hotărât venirea mea pe lume nu era o zi de treisprezece, a fost una cu ghinion. Pentru mine destinul a hotărât să mă nasc într-o zi geroasă de iarnă.
Niciodată nu am fost fericită de ziua mea. Poate, de aceea niciodată nu am iubit iarna.
Înainte să văd lumina zilei, prietenii mei, îngerii, mi-au spus cât de frumoasă este viaţa. Când i-am întrebat care este cel mai frumos lucru din lume, toţi mi-au răspuns… iubirea de mamă.
Am ajuns. Sunt cât un ghem. Un ghem înfăşurat în pânză şi prosoape. Este frumos. Atâtea culori, acea mireasmă… acea atingere. Sunt ţinută în braţe de cineva, apoi de altcineva. Are părul scurt, este un pic mai înalt, dar altceva este diferit: mă iubeşte. Cred că este tatăl meu. Vai ce bine este!!!
Stai… iar mă mişc. Sunt dată altcuiva. De data aceasta, unei femei. Şi ea se uită frumos la mine. Dar nu… Nu am acelaşi sentiment ca la tata. Nu mă ţine cu drag, parcă mă strânge. Nu emană niciun sentiment special. Dar se uită totuşi atât de curios la mine…

…………….
Acasă nu-i tocmai frumos, dar mă simt bine. Este călduţ. Stau pe un pat moale, cu perne din puf. Pereţii nu sunt tocmai curaţi. Cred că „acasă” este încă în construcţie. Eh! E confortabil şi altceva nu mai contează, fapt adevărat, fiindcă atât eu, cât şi mama, şi tata am dormit duşi.

…………….
La-mulţi-ani!
Îţi vine să crezi?! Am doi anişori! Deja încep să mă pricep la graiul pământesc.
Am observat că mama şi tata nu prea stau cu mine. Mă lasă mai mult pe la bunica. Nu mă supăr, bunica este grozavă, dar aş vrea să stau şi cu mama.

……………..
Patru anişori! Dar de ce nu primesc cadouri şi nu sunt îmbrăcată special? Iar au uitat că este ziua mea! Cred că este mereu supărată, pentru că tata pierde în fiecare zi autobuzul care pleacă din oraşul Străinătate.
Acum stăm la bunica. Lângă casa mare este o căsuţă cu o singură cameră, în care stăm eu şi mama. E mai bine decât acasă. Aici mama este altfel, cu toate astea, şi astăzi m-a bătut. Nu ştiu de ce, nu am făcut nimic. Ştie ea de ce, nu m-ar bate aşa, fără motiv, doar mă iubeşte. Mamele îşi iubesc pruncii, nu-i aşa? Tata nu m-a bătut niciodată. Mi-e foarte dor de el.

…………..
Prima zi de şcoală.
La grădiniţă nu am fost pentru că nu m-a lăsat mama. Sunt un pic mai mare decât ceilalţi copii din clasă. Am intrat la scoală mai târziu. Aşa au hotărât părinţii mei.
Ei ştiu ce este mai bine pentru mine. Nu a fost aşa cum m-am aşteptat. Copiii erau răi cu mine din cauza aspectului meu neîngrijit. Mamei nu îi place să ne spele hainele şi nici pe noi. Hainele frumoase şi curate pe care le mai primim de la rude le vinde.
Aşa s-au dus şi primele ore de şcoală. M-am simţit foarte tristă, când am văzut că după ceilalţi copii vin părinţii, iar după mine nu vine nimeni. Nu era greu să mă duc la bunica, doar stătea peste drum, dar speram să vină mama.

…………..
Şi aşa au mai trecut doi ani…
Din ce în ce mai rău. Ne-am mutat înapoi la casa noastră. Arăta exact aşa cum am lăsat-o: aceeaşi cameră dezordonată şi dărăpănată. Nu am mai văzut-o pe mama de ceva timp. Este într-un fel bine, cel puţin nu mă mai bate fără motiv. Ultima amintire cu ea nu a fost prea plăcută. Noroc de câţiva străini: când ne întorceam acasă, mama mă lovea cu piciorul să merg mai repede. Nu puteam să merg mai repede fiindcă mă dureau picioarele de la pietrişul de pe drum. Papucii mei cei noi, de la bunica, i-a luat mama şi i-a dat vânzătorului de la magazin, în schimbul câtorva ţigări.
Copiii se iau de mine ca de obicei. Nu sunt curată sau îmbrăcată bine, dar nu e vina mea. Mă mai ajută bunica, dar are şi ea problemele ei.

…………….
Astăzi împlinesc paisprezece ani, dar tot nu iubesc iarna.
Mama e plecată de mai mult de jumătate de an. Acum stăm cu tata şi totul este mai bine. El are grijă să avem de mâncare şi să fim curaţi. Din câte am înţeles, nimeni nu ştie sigur unde este plecată mama. Tot ce ştiu eu este că atunci când a plecat, mi-a dat o bătaie zdravănă, a luat tot ce a putut îndesa într-o valiză mare. A luat până şi hainele cu care trebuia să mă îmbrac la serbarea sfârşitului de an şcolar. Astăzi a trimis un mesaj pe telefonul tatei. În loc de ,,La mulţi ani” mi-a scris că nu vrea să mă mai vadă niciodată. Eu încă o iubesc, dar sper să nu se întoarcă prea curând.
Şi… totuşi îmi este foarte dor de ea.
Ehh… dar cum poate privirea aceea, aparent caldă, să îmi facă rău?