De la o basarabeancă am învățat să scriu și să citesc românește
Literatura adevărată este comercială sau nu?
Depinde ce înţelegem prin comercială. Dacă înţelegem o literatură care se vinde, atunci şi Tolstoi, şi Dickens au scris literatură comercială. Dacă înţelegem literatură facută numai ca să se vândă, atunci răspunsul corect este NU.
Există problema gender în literatură? Se simt femeile-literaţi oarecum discriminate sau neînţelese?
Nu m-am simţit niciodată discriminată sau neînţeleasă nici ca femeie, nici ca scriitor. De altfel, sunt pur şi simplu scriitor. Din acest punct de vedere, faptul că sunt femeie nu mă determină mai mult decât faptul că sunt născută într-o anumită zodie sau că am un anumit tip somatic sau un anumit temperament.
Care este rolul pseudonimului? Construieşte el vreun perete izolator între om şi scriitor?
Am publicat primele poezii sub pseudonim pentru că Tata era deţinut politic şi ştiam că nu voi putea publica cu numele meu. De fapt, nu mi-a folosit la mare lucru, pentru că în cel mai scurt timp a fost trimisă din Oradea, oraşul în care locuiam, o adresă către toate publicaţiile din ţară în care li se atrăgea atenţia că sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului. Astfel, am fost cunoscută ca scriitor interzis înainte de a fi cunoscută ca scriitor. Când, peste patru ani, zările s-au mai luminat şi am redebutat, pseudonimul a devenit propriul meu nume.
Ce latură a personalităţii Anei Blandiana se manifestă în activitatea sa la Memorialul de la Sighet?
Încăpăţânarea de a înţelege lumea, pentru a o putea schimba.
Istoria face omul sau omul face istoria?
Depinde de om. Napoleon, sau de Gaulle, sau Soljeniţîn au făcut ei istoria. „Omul Nou” a fost făcut de istorie. Scopul Şcolii de vară de la Memorialul Sighet este tocmai de a transforma tinerii, ca produs al istoriei, în oameni în stare să facă istorie.
Prin ce va rămâne memorabilă literatura de astăzi şi cum credeţi că o vor cataloga generaţiile de mai târziu? Ce nume îi vor da? Ce va fi remarcabil şi unic?
Prin câţiva poeţi care vor fi reuşit să depăşească sau să fie în afara curentelor literare care fac vâlvă acum, prin câţiva prozatori care vor fi în stare să dea viaţă unor personaje care să exprime cu adevărat epoca, prin câţiva critici pentru care descoperirea şi susţinerea esenţei literaturii, căreia îi sunt contemporani, să nu fie o chestiune de carieră, orgoliu şi conjunctură, ci una ţinând de nevoia dramatică de autoexprimare.
Care au fost evenimentele ce v-au schimbat viaţa şi destinul?
Căsătoria la 18 ani, fără de care cu siguranţă nu aş fi rezistat în lumea în care mă pregăteam să intru; moartea Tatălui meu, imediat după ieşirea din închisoare, când aveam 22 de ani şi când am avut revelaţia că destinul meu nu este cel al generaţiei mele, ci acela al familiei mele, care continuă un nesfârşit şir de suferinţe pe care trebuie să le descopăr, să le înţeleg şi să le exprim; cutremurul din 1977, când – fără funcţionarea miracolului – ar fi trebuit să murim (locuiam într-un bloc în care au murit 300 de persoane şi au scăpat câteva) şi am avut revelaţia că am fi murit fără să fi scris aproape nimic din ceea ce aveam în minte: începând din martie 1977, până în decembrie 1989, în viaţa noastră nu a mai existat nimic în afara scrisului.
Unde se simte Ana Blandiana acasă?
Doar la masa de scris şi chiar în perimetrul hârtiei albe din faţă. Ultima mea carte se numeşte Patria mea A4.
Ce vă leagă de Chişinău?
Multe. Dar, în primul rând, faptul – pe care l-am mai povestit – că învăţătoarea mea din clasele primare a fost refugiată din Chişinău. De la o basarabeancă am învăţat să scriu şi să citesc româneşte şi tot de la ea am învăţat să-l consider pe Eminescu mai mult decât un mare poet, un model existenţial: în fiecare zi lecţiile se terminau cu citirea unui poem din Eminescu. Prin povestirile ei, Chişinăul a fost un oraş al copilăriei mele.
Interviu realizat de Felicia Rusu