Cora

Cora e uriașă, brunetă și are ochii blânzi. Îi place să se joace și să mănânce. Îi place să se gudure pe la picioarele Lui și să sară în sus de la o vorbă caldă. Cora e fericită. Primește câte o masă copioasă de trei ori pe zi, are o casă frumoasă, care seamănă ciudat de mult cu un butoi, și Îl are pe El. Cel mai bun stăpân. Cora nu L-ar părăsi pentru nimic în lume.

Uneori, El e nefericit. Atunci vine la Cora și o mângâie. Cora simte nefericirea Lui, care i se scurge printre degete, pătrunde prin blana ei deasă și o înfioară până-n vârful cozii. Atunci, Cora suspină alături de El și Îl privește cu urechile peste cap și ochii ei blânzi, aproape înlăcrimaţi.

Alteori, El e entuziasmat. Atunci, vine la Cora și o duce într-un câmp, aruncându-i o chestie care seamănă suspect de mult cu un os, dar e prea mare și prea moale ca să fie așa. Cora aleargă nebună după pseudoosul acela, cu coada într-o parte, urechile peste spate, iar limba fluturând afară printre dinţi. Când se întoarce cu osul, iar El o mângâie pe steluţa albă de pe creștetul capului, Cora stă cuminte, fremătând de fericire. Atunci, Cora ar vrea să sară și să-L mângâie cu limba subţire și udă pe toată faţa Lui, dar știe că nu se poate. Dacă o face, El e nemulţumit și îi spune NU. Așadar, își primește răbdătoare răsplata, reţinând orice încercări ale panglicii roz ce-i spânzură între dinţi de a ateriza pe nasul Lui masiv.

Adesea, El vine și o scoate la plimbare. Atunci, Cora e cea mai fericită. Ca să-și canalizeze fericirea în altă parte decât faţa Lui, Cora înconjoară întâi de două ori, gonind, curtea largă, până-și consumă o parte din entuziasm, și, abia după ce simte că e pregătită, vine cuminte lângă El, gata pentru o nouă aventură.

Plimbările cu El sunt o adevărată desfătare. Cora e cuminte și nu latră aiurea la necunoscuţi, dar știe când aceștia sunt un pericol pentru El și atunci face tot posibilul să-i îndepărteze. În multe asemenea cazuri, El îi spune că e fată rea și că nu e frumos să latri la oameni, dar Corei nu-i pasă. El nu are cum să știe. El nu observă rânjetul răutăcios din ochii lor și nici nu simte izul de putrefacţie care-i înconjoară.

În afara micilor incidente de acest gen, Cora e blândă și veselă. Îi plac oamenii mici. Aceștia nu se tem de dimensiunile ei mari și de botul încoronat de colţi periculoși. Aceștia o privesc în ochii ei blânzi și râd. Atunci, Cora râde și ea, în felul ei. Scoate limba de-un cot afară și respiră sacadat, dând fericită din coadă. Îi place când oamenii mici râd. Nu știe de ce. Unii dintre ei aleargă spre ea s-o mângâie, sau s-o apuce de urechi, sau să-i bage degetele în ochi. Din păcate, oamenii mari de lângă ei îi opresc și le spun ceva pe un ton serios și sever. El le spune că nu au de ce să-și facă griji, oare nu văd în ochii Corei cât e de blândă? Dar majoritatea nu se lasă înduplecaţi și fură râsul oamenilor mici de lângă ea, apucându-i de mânuţe și trăgându-i pe căi numai de ei știute. Atunci, oamenii mici se întorc spre Cora triști și îi privesc blândeţea din ochi cu regret. Cora își lasă urechile pe spate și înghite limba. Nu îi place când oamenii mici sunt triști.

Rari sunt acei oameni mari care îi lasă pe cei mici să se apropie de Cora, să o tragă veseli de urechi și să-i bage degetele în ochi. Atunci, Cora flutură nebună din coadă și latră a bună voie din când în când. Nu o deranjează degetele ascuţite ale oamenilor mici în globii ei oculari, și nici urechile smulse de pe locul lor de baștină. La urma urmei, Cora e mare și puternică, iar ei sunt așa mici și neputincioși…

Corei îi mai plac și pisicile. Astea-s niște creaturi de-a dreptul haioase. Sunt mici, simpatice și viclene. Par neajutorate, dar ascund în lăbuţele lor calde și catifelate gheare destul de periculoase. Dar Corei nu îi este frică de ele. Cora se amuză pe seama lor. Pisicile preferă să umble toată ziua de capul lor, mereu cu un aer de animal ocupat, mergând pe vârfurile labelor ca pe tocuri, privind în jur cu superioritate și dispreţ. Ori preferă să stea tolănite la soare, nederanjate de nimeni, să-și perieze blana cu limba lor aspră și să caște din când în când a plictiseală. În ambele cazuri, Corei îi place să latre la ele amuzată, să le observe minele acre, deranjate din activitatea lor cotidiană extrem de importantă, și să le fugărească până-i iese limba afară. Îi place să le vadă cu spinarea încovoiată, cu blana ridicată în sus ca o creastă de punker, și cu coada verticală, ca o suliţă gata de atac. Se amuză teribil pe seama lor și partea cea mai bună a acestei activităţi o constituie faptul că și El râde.

Astăzi, Cora Îl așteaptă nerăbdătoare să se întoarcă de la treburile megaimportante și să-i sară în întâmpinare ca o minge blănoasă și uriașă de ping-pong. Între timp, își face de lucru cu o revistă veche, care nu trebuie, probabil, nimănui. E deranjant faptul că revistele au toate paginile lipite într-o anumită ordine. Treaba asta îţi fură din libertate. Cora consideră că cea mai bună revistă e cea care are toate paginile separate, rupte de la cotor. Așa, poţi s-o individualizezi cum îţi arde ţie. Astfel, Cora e pusă pe fapte mari. Începe cu desprinderea paginilor din revistă. Faptul că, de-a lungul procesului, colţii ei se înfig inevitabil în paginile eliberate nu pare a fi o problemă. Continuă așa vreun sfert de oră, apoi renunţă. Nu are rost. Atunci, Cora merge în hol și se încolăcește pe covorașul de la intrare, abia după ce-i face ocolul de vreo două ori, să se asigure că n-o pândește niciun dușman de sub acesta. Își pune capul pe labele din faţă și privește fix clanţa, așteptând ca aceasta să se deschidă cu puterea minţii ei.
Când El ajunge acasă, Cora doarme pe covorașul de la intrare, iar revista Lui despre ultimele tendinţe automobilistice zace împrăștiată și mutilată pe covorul din sufragerie. O culege de pe jos cu o faţă resemnată și cu Cora săltând în urma Lui. E timpul pentru o plimbare.

Cora e cea mai fericită căţelușă din lume. Aleargă nebună de câteva ori în jurul curţii și apoi iese pe poarta ruginită, din urma Lui. Astăzi e o zi minunată. El o ia pe o cărare nouă, iar Cora aleargă înainte.

Adulmecă un miros ascuţit. E un inamic. O ia la goană în urma mirosului, încercând parcă să-l ajungă din urmă, lătrând să se oprească. Când acesta devine incredibil de puternic, în nas îi apare un gard de lemn. Cora se oprește nedumerită, privind scândurile timp de câteva secunde și lătrând întrebător spre sursa de inamic. De dincolo de acestea, i se răspunde. Adrenalina începe a-i goni prin vene, ochii scurg blândeţea afară, urechile i se îndreaptă în sus agitate, iar buza îi tremură de nerăbdare, scoţând la iveală colţii albi și fioroși. El vine din urmă, alergând și strigând-o pe nume. Dar Cora nu-L aude. Latră înnebunită la gardul care-i ascunde prada, pradă care, dincolo de gard, îi latră înapoi în gol. Cora începe să alerge de-a lungul scândurilor, cu stropi de salivă împroșcând aerul din jur și aruncând basuri groase de hămăit dincolo de gard. El aleargă curios din urma Corei. Nu a văzut-o niciodată atât de entuziasmată și furioasă.

Gardul nu se lasă bătut. Continuă și continuă și continuă, alergând împreună cu cei doi căţei, oprindu-i să sară unul la beregata celuilalt. Cora e în culmea fericirii. Latră veselă și înverșunată spre dușman, răspunzându-i pe măsura furiei.

La un moment dat, gardul se dă bătut și se termină. Cei doi căţei se opresc faţă-n faţă, se privesc pe o clipă nedumeriţi și analizează situaţia. Cora nu pricepe unde au dispărut scândurile de lemn și cum de inamicul i s-a materializat în faţă, cu o pereche de ochi blânzi și nedumeriţi. Inamicul o privește la rându-i, o namilă de căţea, cu urechile ciulite și cu privirea caldă, nefiresc înfuriată. Atunci, ca la un semn invizibil, cei doi căţei înţeleg că le rămâne un singur lucru de făcut. Așadar, fac ambii cale întoarsă și încep a alerga înapoi, de-a lungul gardului, lătrând disperaţi unul spre celălalt, gata-gata să sară la beregata celuilalt… Numai dacă n-ar fi gardul acesta… El zâmbește. Cora e uriașă, brunetă și are ochii blânzi.