Chişinău, cu dragoste

Irina Nuţu
cl. a IX-a, CN „Calistrat Hogaş”, Piatra-Neamţ
Premiul II, secţiunea „Eseu – liceeni”

Motto: Nu trebuie decât să vrem. Nu vrem niciodată destul.

În camera mea, sub birou, se găseşte o cutie mare, doldora de – cum scrie pe spatele fotografiilor de prin ’70 ale părinţilor mei – „obstacole în calea uitării”. Recunosc, o parte din mine trăieşte doar un pic prea mult în trecut, poate-ar fi trebuit să fi fost mai selectivă; greu am reuşit s-o închid, ultima oară, iar acum, când am deschis-o din nou, câteva plicuri au evadat din aglomeraţia încercării mele puerile de a opri, măcar puţin, timpul. Scrisori de dragoste, ceva mai recente, bileţele din generală şi din anul de „boboc la liceu”, primul meu permis la bibliotecă, ziare, vechi jurnale, teste, vederi, felicitări, fotografii, întâiul caiet de versuri… Deşi pare şi, poate, chiar este o babilonie, vorbesc limba fiecărei amintiri din învălmăşeala asta şi mâna mea găseşte repede plicul de care avea nevoie, cel pe care scrie Octombrie 2010/Chişinău, cu dragoste.

Privind în el şi în urmă, îmi pare rău că nu am luat mai multe cu mine, că nu am luat tot Chişinăul la Piatra-Neamţ. Două bileţele, unul de culoarea portocalei necoapte, celălalt de un verde spuma mării, pe care sunt tipărite întrebările ce mi-au fost adresate la premierea Concursului de Creaţie Literară Iulia Hasdeu, încă împăturite strâns de pumnul meu sărat; un pliant de la Orange şi un steguleţ, toate primite pe stradă, la  Hramul  Chişinăului, păstrate pentru simplul fapt că pe ele scria: „Sărbătorim împreună”; câţiva lei moldoveneşti, un bileţel cu o adresă la care abia un an mai târziu am expediat o scrisoare, pentru care nu am primit răspuns şi o floare presată, care aminteşte, vag, de amprenta parfumului dulceag ce ne-a oprit să le mirosim.

…Dacă mi-e dor de Republica Moldova?

Oh, număr zilele până când o să împlinesc optsprezece ani ca să pot lua carnet de conducere, număr zilele până când nu va mai fi nevoie să traversez cu un însoţitor aşa-zisa ,,graniţă” pe care îmi vine să o şterg cu radiera de fiecare dată când o văd pe hartă! Ascult Alexandrina Hristov, citesc Emil Brumaru şi B.P. Hasdeu, ca să mă simt mai aproape, înfrunt pe toată lumea care are vreo problemă cu stickerul de pe chitara mea, pe care scrie Basarabia, pământ românesc şi, surprinzător pentru mine, deşi, de cele mai multe ori, nu se asortează, port eşarfa din Chişinău de fiecare dată când momentele trăite acolo îmi lipsesc.

Doi soţi basarabeni mi-au vorbit, odată, despre dorinţă, acea dorinţă. „Fiecare dintre voi, cei veniţi în Basarabia, îndrăgind-o, are o misiune. Ştii tu care…”, mi-a scris ea, apoi doamna de la Veneţia, câteva zile mai târziu după ce dumnealui îmi spusese, în timp ce ne plimbam pe Aleea Clasicilor, în Chişinău: ,,Acesta este visul meu!”

Ei sunt români basarabeni şi, ca ei, există mulţi alţii, care, cu degetele încleştate, vorbesc cu patos despre Unire şi care transformă vorbele în fapte şi cuvintele în arme. Au trecut deja doi ani de atunci şi nu ştiu dacă aş putea spune că s-a schimbat ceva, semnificativ, pentru îndeplinirea visului, printre cei care sunt/se vor a fi/ar trebui să fie, la rândul lor, basarabenii români.

Se vorbeşte despre Unire, deşi un cuvânt mai potrivit ar fi reîntregire, căci Basarabia şi România sunt două piese de puzzle oarbe care se caută una pe cealaltă. Dacă întreb oamenii de ce nu fac nimic, ei spun că aşteaptă. ,,Aştept o situaţie economică/politică/socială etc. mai bună, de ambele părţi. Aştept asta şi cealaltă şi astalaltă ş.a.m.d.” Aşteptarea este cel mai bun iluzionist: te face să simţi că nu stai cu mâinile în sân, când, de fapt, te transformă în spectator al propriei piese. Timpul vindecă răni, le deschide, face altele, aduce, fură, păstrează, curăţă, murdăreşte, naşte, omoară, dar trece; iar noi nu trebuie, nu avem voie să îl privim făcând asta. De la an la an, graniţa se hiperbolizează şi devine un perete din ce în ce mai greu de dărâmat, dar românii de pretutindeni o pot distruge cu mâinile goale, atâta timp cât luptă împreună, chit că fiecare loveşte de cealaltă parte a zidului. Singurul ,,timp” pe care trebuie să învăţăm să îl acceptăm şi să îl respectăm aşa cum este e trecutul, pentru că pe el nu îl mai putem schimba, dar prezentul şi viitorul se pot metamorfoza, încă, precum se schimbă omida în fluture, închisorile în biserici, apa în vin.

Acum 200 de ani, în 1812, a început drama Basarabiei, când pacea este semnată şi ruşii capătă Moldova dintre Prut şi Nistru. Ea continuă, odată cu încercările ruşilor de a schimba atât sângele pur românesc al pământului, plantând în el rădăcini străine, cât şi al limbii materne, pe care vor să o rupă de la sânul mamei, interzicând-o în şcoli şi biserici. Identitatea naţională a autohtonilor fie adoarme, se rătăceşte sau chiar se pierde, undeva printre literele alfabetului chirilic.

Basarabia a rămas orfană de România, iar România pare o mamă denaturată. Recunoştinţa faţă de pământul care a fost odată acasă a dispărut cu desăvârşire, înlocuită de truda, apatia şi, din nefericire, chiar ruşinea de a fi român. Cunoscând ce înseamnă o viaţă trăită în genunchi, în faţa altora, românii basarabeni au învăţat să transmită, din generaţie în generaţie, dragostea de patria-mamă, pe când nu mulţi mai sunt tinerii din România care ştiu ce înseamnă ea sau Basarabia românească. Adolescenţii au alte griji, noile generaţii fiind, mai degrabă, preocupate să schimbe imaginea tristă a României din ochii străinilor, alăturându-li-se, uitând tocmai de România din ochii celor care nu ar fi trebuit să ne fie străini. De această Românie îşi amintesc mai mult doar aceia care încă au cicatrici şi amprente lăsate de lipsa ei acută, bătrâni astăzi resemnaţi şi obosiţi, care ar trebui să îi ghideze pe cei tineri, născuţi într-o lume în care Basarabia şi România nu mai sunt, de mult timp, acelaşi lucru…

Istoria nu se măsoară doar în ani, ci şi în fapte, iar iniţiativa de mobilizare şi de luptă pentru recuperarea a ceea ce ne desăvârşeşte iese din calcul când avem de-a face cu un popor care, în loc de motive, caută scuze, care nu ridică niciun deget şi aşteaptă ,,Destinul” să îşi facă datoria, în vreme ce timpul se scurge. După cum spune şi marele istoric Nicolae Titulescu: ,,Destinul este scuza celor slabi şi opera celor tari”. Pământul îl putem recupera, dar timpul este ireversibil. Sunt sătulă de românii care toarnă apă pe ciment şi aşteaptă ridichi uriaşe şi vrejuri de fasole. Nu lipsa de putere este cea care ne ţine în loc – nu, mână de la mână, ea poate fi reconstruită – ci faptul că în românii de peste Prut arde dorinţa unei Românii ,,dodoloaţe” mai viu decât în ceilalţi români, în care aceasta este, cel mai adesea, adormită. Desigur, există un echilibru şi nu doar extreme; sunt şi basarabeni care nu-şi doresc Unirea, fie obişnuiţi şi mulţumiţi de felul în care decurg lucrurile, în prezent, care-ţi răspund în rusă atunci când îi întrebi ceva în română, fie basarabeni care nu au nicio vină că s-au născut cu o minciună servită drept adevăr.

Mi-amintesc cum mergeam pe stradă, în Chişinău şi auzeam o română plină de englezisme şi rusisme. ,,Câtă limbă română a rămas în Basarabia ar putea să o înveţe uşor şi rusul”, spune Grigore Vieru.

Problema cu basarabenii români şi cu românii basarabeni este că sunt auziţi, dar nu ascultaţi, zăriţi, dar nu priviţi, cunoscuţi, dar uitaţi. E de-ajuns să vrem.

Vreau să vrem suficient de mult ca să schimbăm ceva, ca forţa de atracţie dintre România şi Basarabia să le apropie una de alta şi să sfarme bariera de timpuri şi tăceri dintre ele, până când radierelor din jurul meu nu le va mai fi teamă de mine atunci când sunt lângă o hartă.

Poate că nu am reuşit să „îndes” Chişinăul într-un plic, dar, cu siguranţă, i-am făcut loc în inima mea şi îl port cu mine, oriunde m-aş duce. Când ceva merge prost, obişnuiesc să îmi repet în minte cuvântul magic: ,,trece”, acelaşi cuvânt cu care pot spune tot ce ştiu despre timp. Iar dacă timpul într-adevăr vindecă răni, dacă ar fi să treacă şi să nu mă mai doară aşa, atunci, când vorbesc cu prietenii mei din Basarabia şi sunt nevoită, uneori, să spun noi sau voi, aici sau acolo, prefer să rămân nevindecată! Mulţumesc!

În schimb, aş vrea ca paşaportul vişiniu să nu mai fie de plumb în mâna mea, atunci când trec graniţa inutilă dintr-o Românie în altă Românie.