Adio, arme

În urma atentatelor teroris­te de la Paris din 13 noiem­brie, 129 de oameni și-au pierdut viaţa și alţi 350 au fost răniţi. Atacul a fost revendi­cat de gruparea Statul Islamic, iar forţele de ordine au găsit și au eliminat majoritatea teroriștilor implicaţi în organizarea atentate­lor. Tragedia a lăsat urme adânci în conștiinţa noastră colectivă, deoarece e mai mult decât un atac terorist, e un atac la adresa umanităţii.

Parisul înseamnă pentru această parte a lumii leagănul civilizaţiei europene. Dincolo de orașul iubirii, expresie clișeizată, capitala franceză este sinonimul artei, al rafinamentului și al cultu­rii milenare. Tocmai de aceea lu­mea a rezonat cu această nenoro­cire, a empatizat atât de puternic. De această dată, teroriștii au ţintit modelul de viaţă occidental, liber­tatea de a bea cafea la terasele pariziene, de a merge la un con­cert, de a urmări un meci. S-a tras în lejeritatea cu care francezii își savurează viaţa, asemenea unei felii de camembert sau unui pahar de Cabernet Sauvignon. Atacatorii și-au descărcat armele în Paris și au ciuruit bucuria de a trăi.

În zilele imediat următoare tra­gediei, am admirat curajul france­zilor îndoliaţi. Răvășiţi de durere, francezii s-au angajat într-o luptă împotriva fricii, întorcându-se pe străzile Parisului. Unul dintre ei, Antoine Leiris, și-a pierdut soţia în atacul de la Bataclan, Paris. Acesta a semnat o scrisoare des­chisă adresată atacatorilor, pe care a postat-o pe o reţea de so­cializare. „Nu te cunosc și nici nu vreau să te cunosc – ești un suflet mort. Nu-ţi voi oferi ocazia de a urî. Îţi dorești să-mi stârnești ura, dar a răspunde cu furie ar însem­na să cedez în faţa ignoranţei care te-a transformat în ceea ce ești”, a scris Antoine.

Ca-ntr-un marș împotriva fri­cii, francezii și-au reocupat locu­rile din cafenele, cinematografe și magazine. Deși autorităţile au declarat stare de urgenţă și au dis­locat armata pe străzile Parisului, oamenii par să nu-i observe pe militari și încearcă să reîntoarcă suflul capitalei, de parcă ar fi in­vincibili, iar teroriștii nu le pot fura dorinţa de a-și savura existenţa. Prin această manifestare, france­zii au anunţat că refuză să trăiască ca niște cârtiţe, ascunși în proprii­le case. Ei nu vor să-și suspecteze vecinul arab, nu doresc să renunţe la libertate de dragul securităţii.

Unitatea de care au dat dovadă în faţa acestei spaime paralizante trebuie să servească drept exem­plu tuturor europenilor, inclusiv românilor. Știrile din ultima vre­me, tot mai macabre, nu trebuie să trezească sălbaticul din noi. A rămâne fideli valorilor umane în­seamnă a-i învinge, a nu ne fi frică înseamnă a-i intimida. În aceeași scrisoare, Antoine Leiris scria că fiul lor de 17 luni, rămas orfan de mamă, îi va insulta zilnic pe ata­catori cu fericirea și libertatea lui. „Deoarece nici el nu vă urăște”, conchide Antoine.

Experţii afirmă că teroriștii nu au preferinţe, scopul lor este să ni­micească civilizaţia, iar Europa are datoria să reacţioneze. Ce putem face noi? În condiţiile în care se­curitatea ne este pusă în pericol, trebuie să rămânem umani și vo­cali. Să susţinem liderii informaţi, cu abilităţi strategice, capabili să ia decizii responsabile. Să dozăm precauţia și suspiciunile, să nu că­dem în capcana generalizărilor și a stereotipurilor, care nu fac altce­va decât să contamineze gândirea liberă și să sfideze toleranţa – fun­damentul bătrânei Europe.

De dragul semenilor și al vii­torilor copii, suntem obligaţi să rămânem umani. Să păstrăm și să propagăm valorile după care funcţionează cel mai bun sistem de organizare a unei societăţi: de­mocraţia. În memoria celor uciși, trebuie să conservăm sămânţa civilizaţiei pentru care ei și-au dat viaţa.

În prag de 1 decembrie, Ziua Naţională a României, noi, basa­rabenii, precum și alţi români de pretutindeni, trebuie să ne solida­rizăm cu durerea de la București, de la Paris, de la Beirut sau de ori­unde altundeva și să ne bucurăm pentru șansa de a trăi.

Trăiască viaţa, trăiască umani­tatea!