Galeria cu amintiri
Mă trezeşte într-o dimineaţă estivală o rază orbitoare de soare. Îmi dezlipesc, forţat, pleoapele. Leneşă, mă ridic din hamacul improvizat în grădina bunicii, fermecată de cadrul rustic. Mi se năluceşte că simt o aromă de mere coapte. Zăpăcită, o strig pe bunica. Ciudat… nu-mi răspunde.
Urmez mirosul irezistibil de mere, care mă ghidează spre bucătăria de vară. Înăuntru zăresc o copiliţă cu un zâmbet cuceritor. Conştiinţa-mi spune că o cunosc dintotdeauna. Tresar, mă emoţionez până la imposibilitatea de a respira. Silabisesc nedesluşit: „Ciine eşşşti?”. Micuţa se apropie şi rosteşte sonor: „Copilăria!”. Îmi întinde mânuţa, iar eu îi strâng pumnişorul într-al meu, îmi face semn clipind din ochişori şi înteleg că trebuie să îi închid. Ce senzaţie confuză! Nu mai simt pământul sub picioare. Mi-s cuprinse de albul imaculat al unui nor pufos. Localitatea arată splendid de la înălţime! „Astăzi vom rătăci prin galeria cu amintiri”, îngână copila şi îşi îndreaptă privirea spre o câmpie dominată de-o blonduţă cu ochi albaştri.
Incredibil! Sunt eu în copilărie! Stau tolanită cu burta-n sus, razele soarelui mă gâdilă. „Uite un monstru! Şi un dinozaur! Uite-l şi pe Mickey Mouse!”, strig cât mă ţine gura, focalizând cu arătătorul fiecare nor. Vai, ce sunet distrugător de timpane se-aude! Un avion! Ne izolăm urechile şi privim cum eu, micuţă, sar, râd, strig, ridic mâinile-n văzduh, crezând că zburătorul gigantic mă priveşte. Alerg desculţă prin iarba deasă, înrourată, de-un verde crud şi vreau să prind fluturi. Mă rostogolesc până-n vale, mă ridic ameţită şi anticipez reacţia mamei când îmi va observa hainele murdare de verdeaţă. Adun păpădii şi alerg să i le dăruiesc, însoţite de-un zâmbet inocent, care ştiu c-o va înduioşa. Mama surâde, mă ia în braţe şi ne aşezăm pe treptele din faţa casei. Soarele asfinţeşte şi lasă pe cer o fâşie de culoarea rubinului. Mi-e somn. O rog pe mama să-mi spună o poveste, apoi s-o repete de nenumărate ori, până când adorm în braţele-i.
Într-o fracţiune de secundă peisajul este eclipsat. Anturajul este supus unor modificări neclare. Călătorim pe-acelaşi nor, doar aerul e mai rece. Brusc, aud forfotă, răsună ecoul unui clopoţel… Câţi elevi şi profesori! E prima mea zi de şcoală. Mă caut prin mulţime. Iată-mă-s! Vai, ce caraghios arăt. Port două funde uriaşe pe cap, parcă-s pregătită de decolare. Ne adunăm pentru o poză, privesc fotograful ca şi cum ar fi o stafie. Intrăm cu toţii în sălile de clasă. În curtea şcolii s-a lăsat o linişte…
Norul dispare subit de sub picioare. Acum aud trosnet de lemne arzânde. Simt că mi se încălzesc pomeţii. Suntem la gura sobei. Privesc în jur, văd peretele decorat cu desenele mele şi ale frăţiorului meu, iar noi doi, aşezaţi la masă, îi scriem moşului că am fost cuminţi, îi enumerăm secretele şi dorinţele noastre. Alergăm apoi, grăbiţi, la săniuş şi ne întoarcem îngheţaţi de ger. În noaptea de Crăciun suntem spioni, suspectul e Moş Crăciun, dar are Moş Ene grijă să se ivească la timp pe la gene. De-afară se aud clinchete de clopoţei şi glasuri angelice. Copilăria mă priveşte atât de adânc în ochi, încât îmi creează impresia că-mi citeşte filele sufletului. Îmi şopteşte lăcrimând: „Să nu mă uiţi”. Vreau să-i mai strâng o dată pumnişorul într-al meu, dar dispare enigmatic, aidoma unui licăr de lumină-n depărtare.
Imediat aud vocea bunicii fredonând o melodie din folclor. Mă aflu în aceeaşi bucătărie de vară, plină de bunătăţi. Răscolesc într-un sertar şi găsesc un stilou şi o bucată de hârtie. Decid să îi scriu Copilăriei:
Inocenţă, au rămas luni numărate până la a deveni adult, dar cred că e o absurditate. Există, cu adevărat, o vârstă-limită de a fi copil? Eu voi admira etern splendoarea curcubeului cu seninătatea şi mirarea unui copil naiv, mereu voi fi o mică exploratoare, ce descoperă graniţe de teritorii în conturul norilor. Cu aceeaşi nerăbdare de copil voi aştepta să gust din pâinea şi cozonacul proaspăt scoase din cuptorul bunicii. Niciodată nu voi rezista tentaţiei de a ronţăi caramele şi nu voi râde altfel decât hohotind asemenea unui copil lipsit de griji… Copilărie, tu eşti piesa indispensabilă a puzzle-ului ce-mi ilustrează anatomia inimii. Eşti fericirea nesfârşită, despre care-mi voi aminti lăcrimând.
Cu devotament,
un suflet nestins de copil.
Împăturesc bileţelul şi-l ascund în buzunăraşul inimii cu speranţa că-l va citi.