Boala familiei M(oarte)

O fi familia celula de bază a societăţii, dar este cu siguranţă şi fieful nebuniei. Boala familiei M de Fausto Paravidinio vine să-mi demonstreze acest lucru. Un spectacol terifiant şi intens în regia lui Radu Afrim a avut loc la Teatrul „Eugene Ionesco”, chiar în penultima zi a Festivalului.

Echipa timişoreană a uimit prin joc, ironie şi autenticitate. A reuşit să prezinte această familie bolnavă de maladiile lumii (ei). Personajele gravitează în jurul unei iubiri maladive, se scurtcircuitează de câte ori încearcă să (se) explice. Mama a dispărut din motive misterioase. Marta e sora „cea bâtrână” care are grijă de toţi şi de toate, deja rigidă şi frigidă, se inspiră din viaţa sexuală (prea) bogată a surorii sale. Maria e campioana avorturilor, iar Giani e fratele pasionat de fotografie ce se hrăneşte cu iluzii, dramatizând permanent. Şi de parcă toate astea nu ar fi de ajuns, e prezent şi un tată, Luigi, „bolnav, dar nu bătrân” (după cum afirmă personajul), cu probleme mintale, aflat într-o derivă totală.

Mi-a plăcut şi decorul. Convulsiile interioare se materializează în vegetal, pomi desfrunziţi, viaţa ce a murit în covorul de frunze arămii. Moartea (sentimentelor) este intens colorată, doar că nuanţele au tonuri şterse, stil vintage, asemenea icoanelor vechi.

În scenă intră fiecare personaj cu problemele lui, apoi Maria. care-şi doreşte comunicare şi atenţie de la logodnicul ei, Fluvio. Apare şi prietenul lui Fluvio, Fabrizzio, care se îndrăgosteşte de Maria. Mentalul telenovelistic ia amploare, trandafiri, priviri cu subînţeles etc. Maria – în interpretarea Malinei Manovici – îşi poartă senzualitatea inconştient. Până la urmă, se confesează: „Cel puţin, de iubit am iubit tot timpul (…) Şi mult”.

Familia M bea cafea, cele două surori şi fratele se contrazic zilnic cu tatăl lor senil. Luigi (Ion Rizea) e un tipaj perfect: retardat + comic. E un „erou” al spectacolului pe care l-am savurat şi eu, şi publicul. El interpretează un şlagăr cu o coadă de păun în cap, la refrenul căruia se alătură şi ceilalţi masculi de pe scenă. Fratele cel mic, în interpretarea lui Eugen Jebeleanu, îşi etalează competenţele în dans. Cei doi prieteni „logodnici” ai Mariei (Victor Bagnovici – macho şi Colin Buzoianu – din registrul personajelor uşor abulice, rătăcite) se ceartă, se împacă, apoi iar se bat. Martei (Claudia Irimia) îi revine martiriul cotidian. Ea şterge voma şi spală dejecţiile tatălui. Ea şi Maria sunt mari, iar bărbaţii mici. „Giani va fi întotdeauna mic, iar eu am fost întotdeauna mare. Luigi era mic dinainte, nu de când s-a îmbolnăvit”, afirmă Marta.

Au fost momente comice la care-am râs din plin, timid sau chiar amar… Uneori, de fapt, şi noi ne putem identifica cu personajele atunci când existăm fără să trăim, participăm fără să asimilăm, privim fără să înţelegem…

În textul tânărului dramaturg italian se jonglează cu socialul, mascat în realism necruţător. Regizorul Radu Afrim evidenţiază universul oniric. Până la urmă, se reflectă o viaţă, care curge lent, dar ireversibil, către moarte. O suavă catastrofă de familie în care sunt zgâriate obiceiurile casnice şi luxate trăirile pubere. Limbajul cotidian bine condimentat, jovialitatea, deschiderea sunt ligamentele construcţiei extreme dintre personaje.

În tot acest puzzle boala familiei M poate că se trage şi se îndreaptă în Moarte. Dar remediul morţii e viaţa sufletului?!