Valiza noastră cea de toate zilele

Politica moldovenească seamănă cu o valiză fără toartă: e greu de dus, dar îţi pare rău s-o arunci.
Cei care se apucă să ducă această valiză reuşesc să ne mire cu nişte exerciţii politico-echilibristice uluitoare, care seamănă cu pantomima unui
clovn în stare avansată de ebrietate.

Unii, cu secera şi ciocanul moştenite de la bunicul Lenin, îşi croiesc drum spre cârma unui stat „democratic” şi, ajungând la guvernare, încep a fura cu un avânt „revoluţionar” pentru a deveni primii proletari-milionari din lume.

Alţii azi se declară liberali, mâine populari, poimâine – conservatori. În alegeri sunt proromâni, la guvernare – „pragmatici”, la alte alegeri – pro-CSI.

Unii în opoziţie sunt anticomunişti convinşi, la guvernare – „constructivi şi flexibili”. Alţii cresc, precum aluatul, pe drojdiile comuniste, apoi devin adepţi ai „schimbării” sau ai „soluţiei”.

Mai sunt din cei care vin la guvernare pe spatele neobosit al tinerilor, după care uită de ei şi se prefac că nu-i văd. Nu mai vorbesc despre cei ce cumpără „partide” de la colegii mai puţin norocoşi şi se lansează în politică cu pretenţii de mari salvatori ai naţiunii. Aceste clounade politice sunt trecute cu vederea de către alegători. Mai grav, ele nu sunt taxate practic deloc în alegeri, cum ar fi cazul într-un regim democratic obişnuit.

Şi asta de dragul unei valize jerpelite, numite de ei, cu patos, „politică moldovenească”. Acest geamantan dărăpănat trece din mână în mână în cadrul unui spectacol prost regizat pe care noi îl urmărim deja de 20 de ani.

Politicienii moldoveni, datorită faptului că electoratul nu este foarte versat în politică, fac piruete politice atât de stângace şi de necioplite, încât unui observator cu minime cunoştinţe în sfera politică i se învârte capul de nedumerire.

Atât alianţa care se află la guvernare, cât şi partidele şi partiduţele de opoziţie seamănă cu nişte actori de teatru ambulant ce joacă o piesă de Shakespeare (politica) în faţa unui public de aborigeni din junglele africane (moldovenii): piesă bună – actori mediocri – public incompetent.

Aşa cum publicul nu are nici cea mai vagă idee de teatru, jocul actorilor li se pare ceva fantastic; publicul se implică sufleteşte în acţiunea de pe scenă: aclamă, susţine, aplaudă, plânge, râde ca un copil naiv. 

Actorii ambulanţi, conştienţi de naivitatea publicului, joacă anevoie piesa,
fără implicare, fără dorinţă, fără talent. Ei vor să tragă de timp, pentru a sta cât mai mult posibil pe scenă, pentru că fără scenă ei sunt nulităţi, simpli actori de bâlci. Publicul rabdă şi aplaudă pentru că are nevoie de spectacol.

Şi numai bietul Shakespeare s-ar întoarce în mormânt dacă ar afla CUM se joacă piesa lui!

Iar valiza politicii moldoveneşti este târâtă înainte, prin praful unor noi campanii electorale…