Tolerez, deci nu-mi pasă

În accepţie modernă, toleranţa înseamnă îngăduinţă și indulgenţă. Presupune să-i înţelegem pe cei diferiţi de noi, să tratăm cu respect orice nu se pliază pe propriile noastre convingeri. Auzim de toleranţă peste tot, în orice discurs al politicienilor și al activiștilor. Curios e faptul că acest cuvânt provine din latină, unde a tolera este echivalentul lui a suporta. Sesizaţi această subtilă diferenţă?

În ultima vreme, aud tot mai mulţi oameni zicând că nu mai suportă să trăiască în Moldova. Vorbesc despre oameni realizaţi, cu funcţii de conducere, salarii decente și perspective de ascensiune în carieră. Ei se gândesc la modul serios să părăsească acest plai mioritic pentru un colţ de pământ străin, dar promiţător. Nu pot să mint și să vă spun că nu-i înţeleg. Ei trăiesc, la fel ca mine, o mare dezamăgire de mai bine de cinci ani. Plini de speranţe, în 2009, împreună am votat un viitor european. Într-un mod tolerant şi, probabil, cu totul iresponsabil, am așteptat zile și luni în șir ca lucru-rile să se schimbe în bine în Republica Moldova.

Decepţionaţi și jefuiţi de visuri (și nu numai!), am re-votat speranţa în noiembrie al anului trecut. În schimb, am obţinut o guvernare din care fac parte aceiași comuniști, pe care i-am debarcat de la putere în 2009 (sic!). Alianţa pentru Integrare Europeană s-a transformat într-o Alianţă pentru Moldova Europeană. Încă o diferenţă subtilă. Un joc perfid de cuvinte. Integrarea s-a evaporat ca un strop de rouă într-o dimineaţă prea caldă. Astăzi, în Parlament avem deputaţi care, întrebaţi fiind „În ce limbă a scris Eminescu?”, refuză să răspundă. Azi se votează legi ce limitează libertatea presei și tot azi, nimeni nu ne explică cine se face vinovat de gaura (neagră, mă tem) din bugetul de stat. Iar noi tolerăm sau, mai bine zis, suportăm.

Simbolic sau nu, scriu aceste rânduri pe 7 aprilie și mă întreb: ce s-a schimbat în acești șase ani? Am progresat oare? S-ar părea că da. De exemplu, am semnat Acordul de asociere cu Uniunea Europeană – un pas care mi se părea decisiv. Priveam cu nesaţ știrile din iunie 2014. Pe atunci, Iurie Leancă ne promitea că vom merge până la capăt, neștiind ce cursă îi vor întinde „colegii”. Președintele Consiliului European dădea asigurări că viaţa cetăţenilor va deveni mai ușoară, iar reprezentanţii Comisiei Euro-pene ne îndemnau să luptăm eficient cu fenomenul corupţiei. În curând se va împlini un an de la acele promisiuni, iar în Parlament se examinează proiectul pentru denunţarea Acordului de asociere între Republica Moldova și UE. Un pas înainte și… mulţi înapoi. Dar noi, cetăţenii acestei palme de pământ, oftăm, înjurăm în propriile bucătării și… răbdăm…

Îmi amintesc cum cetăţenii Portugaliei, ai Spaniei, ai Marii Britanii și ai altor ţări au ieșit în stradă în 2011, când au simţit pe pielea lor efectele crizei economice mondiale. Doar în Londra s-au adunat o jumătate de milion de oameni. Atunci, au existat guverne care au impus politici de austeritate în schimbul unor ajutoare financiare acordate de creditori internaţionali, precum Fondul Monetar Internaţional. Ce ar fi făcut moldoveanul în asemenea condiţii? Ar fi suspinat și și-ar fi zis: „O să fie mai bine. Ne-au dat bani, trebuie să mai răbdăm”. Dar taxele deveneau mai mari, se tăiau salariile, oamenii erau disponibilizaţi. Europenii au ieșit din nou în stradă. Portughezii și-au pictat pereţii cu mesaje de susţinere și rezistenţă. Spaniolii au organizat tabere în peste 30 de orașe, companiile locale i-au susţinut oferindu-le produse alimentare. În cele mai multe cazuri, cetăţenii au reușit să exercite presiuni asupra statului, iar acesta a renegociat condiţiile cu băncile creditoare.

Această toleranţă stupidă a basarabenilor, care ne urmărește de-a lungul istoriei, este ineficientă. Duce la ceea ce un jurnalist de la noi numește „exod de inimi dezamăgite”. Teribilă comparaţia! Iar ţara noastră pierde oameni preţioși. Soluţia rezidă în activismul societăţii civile. Să nu mai răbdăm batjocura miliardului furat, să ieșim la protestele pașnice, să semnăm petiţiile, să ce-rem condiţii decente de viaţă, astfel manifestând atitudine faţă de ceea ce se întâmplă la noi acasă, iar toate acestea vor produce schimbarea dorită, înainte de a ne gândi să plecăm definitiv.