Teatrul lui Roman Viktiuk la Chişinău

„Maestrul şi Margarita”. Spectacol. Teatrul regizorului rus Roman Viktiuk. Aceste informaţii m-au intrigat, m-au ţinut în suspans. Până la BITEI, până într-o zi de joi la Teatrul Naţional de Operă şi Balet.

Spectacolul a fost diferit de carte. Cineva ar spune că a fost chiar rupt din context. Scena, care a fost plină cu feţele butaforice ale dictatorilor ruşi, iar cel mai important dintre ei, Stalin, avea o limbă imensă scoasă într-un mod suprarealist şi era agăţat de o targă, din start a creat o imagine asociativă cu anii totalitarismului în URSS. În anii ’30 ai secolului trecut teroarea stalinistă urmărea  lumea artiştilor şi un „roman despre diavol”, cu aluzii directe la represiunile dictatorului, nu putea ieşi de sub tipar. Contextul politic e atotprezent în spectacolul regizat de Viktiuk, epoca sovietică fiind înfăşurată într-o alură grotescă şi tot absurdul ei este scos la iveală.

Concepţia regizorului este clară şi de suprafaţă, Voland îl reprezintă pe Stalin. Iar scriitorul şi iubita sa, Maestrul şi Margarita, îl cred, schimbând viaţa pământească pe chinurile infernului. Astfel, în mare parte accentul se pune nu pe opera lui Bulgakov în sine, ci pe perioada în care aceasta a fost scrisă, pe suferinţele marelui artist oprimat.

Însă această combinaţie între specificul politic al timpurilor staliniste şi romanul lui Bulgakov are farmecul său, regizorul îmbinând două elemente aparent incompatibile: desfăşurarea spectacolului propriu-zis şi discursul alegătoarei entuziasmate (cunoscuta actriţă Irina Pogorelova), reprezentanta proletariatului, care pare a fi fără nicio logică în contextul piesei. Dar lipsa logicii este şi ea aparentă, fiindcă acest discurs, cu un tempo care răbufneşte isteric, întrerupe spectacolul ca să gradeze tensiunea şi să creeze o atmosferă a absurdului sovietic, unde toţi oamenii erau „fericiţi şi împliniţi”. De asemenea, discursul lent şi înăbuşit al lui Stalin contribuie la magia spectacolului. Aceste combinaţii teatrale m-au impresionat, fiind amprenta sigură a regizorului Viktiuk.

Actorii Dimitri Bozin şi Igor Nevedrov se plasează pe diferite părţi ale baricadei, primul reprezintă forţa întunericului, Voland, fiind îmbrăcat în negru, iar al doilea, Ivan Bezdomnîi, este pe partea energetică a luminii în spectacolul lui Viktiuk, din această cauză el poartă o cămaşă  albă de forţă şi se mişcă în ea graţios în ritmul muzicii. Acesta din urmă este persecutat de Voland. Aflându-se în casa de nebuni, el are halucinaţii permanente şi se zbate între realitate şi nebunie.

Am fost mai puţin impresionată de Margarita (Elena Morozova). Consider că rolul ei nu a fost bine cizelat, fiindcă nu semăna cu Margarita cea din carte, ci mai degrabă cu o vrăjitoare fardată în negru. Am remarcat plasticitatea ei şi dansul, însă rolul a fost dus la o extremă nu foarte favorabilă contextului. Poate, regizorul a intenţionat să arate prin acest rol în ce stare sufletească a ajuns omul şi în special artistul, în anii puterii sovietice, când era persecutat, scopul dictaturii fiind anihilarea oricărei urme de individualitate. Oricum, Margarita nu făcea parte din cuplul personajelor lui Bulgakov.

Coloana sonoră a fost prezentă pe tot parcursul spectacolului, conţinând diverse cântece din perioada sovietică, precum şi vocile actorilor, şi discursul lui Stalin, şi ovaţiile poporului ca rezultat al discursurilor.

În concluzie, cu unele rezerve, mie mi-a plăcut acest spectacol, prezentat dintr-o perspectivă diferită, cu o scenografie inedită, cu actori care au jucat foarte expresiv un subiect mereu actual în lumea artelor.