Te pregătești de un rol la fel cum îţi coși o haină

 
Cum aţi ajuns să fondaţi o școală de teatru în China?

M-am dus în China pentru un film, urmând să stau două săptămâni. Pelicula se chema „Tigrul în iarnă”, un film despre Napoleon. Eu l-am jucat pe liderul francez. Acolo m-am întâlnit cu o chinezoaică care mi-a spus că vrea să investească în artă, în special în teatru. În două-trei zile, voia proiectul unei școli de teatru modern. Nu am dormit câteva nopţi și l-am făcut. În scurt timp, Școala Curcubeului a găzduit 300 de studenţi. Aceștia învaţă actorie, arta vorbirii, canto și dans.

De ce aţi numit școala Drama Rainbow sau Școala Curcubeului?

Primul lucru pe care l-am văzut când am ieșit din școală a fost un curcubeu. Acum, școala funcţionează ca pe roate, eu am obosit să fiu faţa școlii și am cedat această poziţie.

Cum vă pregătiţi de un rol? Cum are loc transformarea?

Metamorfoza este o iluzie. Actoria este o profesie, a juca înseamnă a interpreta. Te pregătești de un rol la fel cum îţi coși o haină. Îţi alegi stofele, mergi la prima probă. Faci o lectură, ai o discuţie virtuală cu personajul pe care trebuie să-l joci. El îţi spune tot ce trebuie să faci. Un personaj care nu moare niciodată îţi spune cum trebuie să-l joci. Este foarte pretenţios. Dacă nu îl joci cum se cuvine, e rău.

Ce vă frământă înainte de un spectacol?

Foarte des aveam niște vise teribile. Visam că intru în scenă și uit textul. Niciodată nu s-a întâmplat în realitate. E foarte greu să joci primul, al doilea, al treilea spectacol… E o chimie care se creează instantaneu între tine și spectatori. Ea poate fi diferită. Azi s-a jucat bine, ieri – nu. De ce? E o legătură mistică între spectacol și actor. Te frământă așteptarea asta, ai un trac inexplicabil și copleșitor.

Cum caracterizaţi starea teatrelor de la noi?

Teatrele noastre sunt sovietice. Trebuie să dispară micile clanuri de familie din capul teatrelor. Datorită lui Mihai Fusu, lui Anatol Durbală, în ultimul timp am avut parte de niște cursuri de teatru extraordinare, ce au dat naștere unor actori tineri foarte talentaţi. Nouă ne lipsește managementul de teatru, regii profesioniste. 

Care e rolul oamenilor de cultură în construcţia democraţiei de acasă?

Oamenii de cultură sunt sanitarii societăţii, ei se ocupă de sănătatea morală a unei comunităţi. Mă întristează faptul că noi aproape nu avem relaţii culturale cu România. Am organizat pentru studenţii mei o întâlnire cu marele actor român, actor de Hollywood, Marcel Iureș. Aceștia nu-l cunoșteau.

Știu că scrieţi o carte, pe care aţi intitulat-o Jurnal de pe marele zid.

Da, este un roman în formă de jurnal. E ficţiune, dar ochiul și inima mea au fost prezente acolo.

Am citit câteva proze scurte semnate de dvs. pe site-ul unei reviste. De ce aţi ales această specie literară?

Lumea nu are timp să citească mult, de aceea am ales să scriu comprimat. Ce am simţit într-un roman, încerc să transmit în câteva pagini. Prima dată Angela Brașoveanu m-a îndemnat să scriu. Am scris, am tradus, atunci am început cartea Jurnal de pe marele zid. Am publicat o bucăţică și s-a bucurat de mulţi cititori.

Cum a fost adolescenţa dvs.?

Eu am crescut într-o familie de slujbași. O lună mergeam la tabără, altele două mă băteam cu fratele meu. Inventam, furam cireșe, deși le aveam pe ale noastre. Ne vopseam pe faţă, jucam teatru. Am citit mult, dar am descoperit literatura în clasa a IX-a. Eu citeam Ion Druţă atunci, citeam ce găseam, mare alegere nu exista. Unchiul meu mi-a adus o beretă, o pereche de mănuși și romanul Desculţ de Zaharia Stancu. Cred că asta a transformat totul în mine. Atunci m-am gândit că eu sunt din altă parte. Felul de a fi românesc e cu totul altfel.

Și prima iubire?

Fata din clasa a VII-a, o fată blondă. De revelion, ea era Alba-ca-Zăpada. Eu aveam un rol lângă dânsa, asta a fost prima scânteie. Am crescut într-o mahala de fete. Toate prietenele mele sunt femei.

Ce citiţi acum?

Murakami, proză scurtă. Citesc Teatrul ca opresiune de Augusto Boal, un autor brazilian. Revolta lui Atlas de Ayn Rand.

Cum citesc străinii?

Se citește multă presă, mai ales tabloidă. Rușii citesc mult, în București se citește în metrou. La New York, metroul nu se oprește niciodată. Pentru cineva, asta e casa. Dar se văd puţine cărţi.

Care a fost cel mai fericit moment al vieţii dvs.?

Iubirea a două femei. Asta am căutat dintotdeauna. Se spune că oamenii cu Rh negativ sunt doar 10% și sunt veniţi din altă lume. Suntem ciudaţi. Fiecare om întâlnește o iubire o dată în viaţă, doar o dată. Eu am fost norocos, am întâlnit-o de două ori.

Stăpâniţi șapte limbi străine. Cum vă explicaţi unicitatea cuvântului dor al limbii române?

Cred că în portugheză există un echivalent. Dor înseamnă durere. Este o formă a durerii. Sentimentul acesta ne caracterizează foarte mult. Suntem o ţară foarte nostalgică. Un moldovean îţi vorbește despre trecut. Însă viaţa e acum!

Aţi călătorit foarte mult, aţi trăit în atâtea locuri… Acest fapt nu v-a făcut să vă simţiţi singur?

O prietenă japoneză mi-a dat o definiţie: „Tu nu ești singur, ești singuratic”. Asta e starea mea de relaxare. Omul are nevoie să-și tragă cortina, după care iese.

Aţi putea prinde rădăcini undeva?

Rădăcinile mele sunt aici, dar eu sunt un fel de plantă care știe să-și lase rădăcinile și să se regenereze în altă parte. Acest loc poate fi oriunde găsești o femeie, o casă, o familie.

____________________

Interviu realizat de Victoria COLESNIC