Scriu o literatură de frontieră – dintre oameni…, dar şi dintre lumi…

Atunci când citeam romanul Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2011, mi se părea că cineva mi-a făcut cadou o broască-ţestoasă ascunsă într-o carapace, iar eu trebuia s-o conving cumva să iasă afară; de aceea aş fi vrut să vă întreb: cum a apărut ideea acestui roman?

Foarte plastică şi mai cu seamă exactă, imaginea ţestoasei! Aproape că mi-a venit să chiui de bucurie, ca-n primii ani de copilărie: „Descânt-o, cartea, ca pe-un melc!”. Într-adevăr, capitolele romanului sunt tot atâtea plăci sudate într-o carapace (ce-şi invită cititorul înăuntru, aş vrea să cred) – aşa că mă simt, după publicarea romanului, ca un războinic din Antichitatea greacă întors de pe câmpul de luptă; mă întreb doar: cu scut sau pe scut?… Cât despre geneza scrierii, cred că toată viaţa mea (sau cel puţin de la 7 ani în sus) nu a fost decât o ciornă a romanului, pe care am început să-l transcriu efectiv pe curat prin 1997, după ce am prins ritmul de „scrânciob-cimitir” (vezi fraza inaugurală a Cap. 8. Scriere la patru mâini), esenţial în respiraţia – acesta-i cuvântul – textului. Toată cartea stă în această „legănare” (între viaţă şi moarte sau, mai exact, între Cei vii şi Cei adormiţi); fiecare capitol n-a făcut decât să mărească amplitudinea mişcării de du-te-vino ce ritmează naraţiunea (între paranteze, te rog să observi că aproape mereu se pleacă sau se vine de undeva, pe distanţe din ce în ce mai lungi). Cam pe atunci mi-a venit şi titlul Ţesut viu. 10 x 10, iar odată cu acesta şi structura cărţii, de Decalog versus Decameron, via şotronul.

Desigur, acest roman m-a invitat pe mine, ca cititor, sub „carapace”, totuşi mi-a făcut un fel de „face-control” sau, mai degrabă, un „mind-control”, să vadă dacă aş putea sau nu intra în lumea lui. În ceea ce ţine de titlu, sunt foarte curioasă să aflu de ce anume „10 x 10” şi în ce se măsoară rezultatul (m, kg, l, ha)?

E cât se poate de firesc să existe un minim control la intrarea în lumea unui roman, doar că cel ce ar trebui să-l efectueze nu-i autorul acestuia, ci chiar cititorul care vrea să-i pătrundă misterele (sau, pur şi simplu, sensul). În caz contrar, acesta din urmă riscă să se pomenească în afara lumii zămislite de X, Y sau Z, chiar dacă a parcurs-o cap-coadă în litera (hélas! nu şi în spiritul) ei. Scurt pe doi, se impune nu atât un face-control/mind-control, cât o adecvare a programelor (ierte-mi-se acest limbaj de… computerist amator) – de bună seamă, claviatura Macintosh nu se potriveşte la PC. În ce priveşte Ţesut viu. 10 x 10, ei bine, tocmai acest „10 x 10” propune codul de lectură: în afara faptului, pe care nu ostenesc să-l repet, că Decalog-ul îşi dă mâna cu Decameron-ul, fiecare capitol poate fi „încrucişat” cu oricare altul. Altfel spus, cele 10 capitole ale romanului se potenţează reciproc. Cât despre m, kg, l, ha şi alte standarde, în ultimă instanţă, nu cunosc decât două unităţi de măsură – plăcerea textului (de la Roland Barthes cetire, fără să-l uităm nici pe Miron Costin al nostru, cu „zăbava” lui!) şi lectura lăsată baltă…

Poate fi aici şi plăcerea textului împletită, uneori, cu dorinţa de a-l lăsa baltă? Fiindcă romanul are un stil ce mi se asociază cu un labirint, ca în cazul labirintului veteranei de război despre care scrieţi în cap. 4 (labirint din care protagonistul, …n, zice că n-a scăpat nici chiar peste două decenii), ce şansă au cititorii să „scape” din labirinturile textului odată cu încheierea lecturii?

Mai exact, plăcerea de a lăsa ceva nespus până la capăt, sau – vezi poemele mele din Arme grăitoare, Cartier, 2009 – de a nu pune punctul final, lăsând astfel o portiţă deschisă pentru toţi cei care, odată ieşiţi din text, simt nevoia să revină (în acest sens, Ţesut viu. 10 x 10 se vrea nu atât citit, cât recitit)… Mă bucur că aduci în discuţie „labirintul veteranei de război” din Cap. 4. Portretul artistului nepereche în chip de mulţime, deoarece acesta funcţionează pe post de „aparat circulator” (având tot atâtea replici, sub diferite forme, în fiecare din cele 10 capitole) al corpusului de texte sudate într-un tot întreg. Eu am gândit romanul ca pe un organism foarte complex, care o fi având o piele bine întinsă la suprafaţă (stilul/scriitura), dar funcţionează graţie „organelor interne”, poate mai puţin nobile (la urma urmei, inima nu-i decât o pompă, ficatul un burete şi rinichii o distilerie…), în întregime ascunse privirii şi… labirintice! Ierte-mi-se comparaţiile fiziologice, dar pentru un băiat crescut (7 ani de-acasă!) la ţară şi care a asistat de fiecare dată la tăierea porcului de Crăciun, o frază perfectă seamănă cu intestinele spălate din care gospodinele fac cârnaţi – pe cât de lungi şi încolăcite, pe atât de funcţionale. Scurt pe doi, lumea interioară a omului – cea fizică, dar mai cu seamă cea spirituală – constituie un sistem de labirinturi ce comunică între ele, în care poţi rătăci la nesfârşit dacă nu ai, pe post de fir al Ariadnei, cuvântul (scris). Incredibil cum te poate scoate la lumină! Dar şi – Nota bene – înfunda… Aşa că cititorii care au cetit cu adevărat romanul meu nu prea au şanse să „scape” din labirinturile textului, dar pot foarte bine să şi le aproprieze, populându-le cu propriile lor amintiri, obsesii, fantasme şi – de ce nu? – Ariadne… În ultimă instanţă, singura persoană rămasă captivă à jamais în labirint, pe post de Minotaur, este chiar autorul – nu vă fie frică de el, abia aşteaptă să fie domesticit!

Denumirea sugestivă „République de Mal de Vie”, Molda (chemată „k noghe!” de trei poliţişti analfabeţi), dar şi alte trimiteri de acest gen, mi-au oferit o viziune clară asupra politicului. Acesta este mai mult un procedeu sau o necesitate? De ce un autor contemporan se vede silit să abordeze asemenea teme?

Oricât de tare mi-ar fi plăcut să creez într-un „turn de fildeş”, realitatea „la zi” m-a coborât de fiecare dată cu picioarele pe pământ – or, pământul nostru (vezi în mod special Cap. 10. „Ibi sunt leones…”) e mai puţin unul al Făgăduinţei, ci (cu asupra de măsură!) al Suferinţei (congenitale, aş zice – pe urmele lui Eminescu, cel care exclama, la oftică: „…tu-i neamul nevoii!”). Scrisul este felul meu de a compătimi & de a mărturisi suferinţele neamului meu, întocmai cum mărturiseşti o credinţă, acolo unde nu pot ajuta efectiv; în acest sens, deja Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, atât poemul, cât şi volumul, constituie (şi) un manifest politic, de uz propriu. Demersul s-a radicalizat în cazul redactării romanului, pânza epică de mari dimensiuni – Ţesut viu… acoperă ultimii 40 de ani, de la moartea lui Iuri Gagarin, din 1968, la evenimentele din 7 aprilie 2009 – funcţionând ca un soi de veronică (iar uneori, vai! şi de giulgi!) ce lasă să transpară adevăratul chip al neamului nevoii, pe cât de chinuit, pe atât de prefăcut (şi una, şi alta – schingiuirea & prefăcătoria – datorându-se în mare politicului). Pur şi simplu, nu cred că se poate scrie cinstit româneşte – o limbă martirizată în R(SS)M, dar şi prefăcută în… „moldovenească” – fără să atingi partea sensibilă a fiinţei naţionale, ruptă în două. Deloc întâmplător, nucleul romanului îl constituie Cap. 5. „Jus vitae necisque”, unde trecerea graniţei, încolo şi încoace, echivalează cu o afirmare/anihilare (după caz) a fiinţei (identităţii). Scriu o literatură de frontieră – dintre oameni (de acelaşi sânge şi neam), dar şi dintre lumi (aceasta din urmă mai puţin opacă decât s-ar crede).

Cititorul este supus dorinţei de a-l urma pe …n în devenire, nu atât prin faptul că este invitat să-i încalţe papucii, cât prin tentaţia de a-şi crea propria ierarhie de idei, propriul „ţesut”. Să fie oare scopul romanului evoluţia cititorului?

Nu i-aş dori nimănui să treacă prin ce i-a fost dat să trăiască lui …n (în sânul „familiei sovietice & al societăţii comuniste”); este suficient să-l urmeze îndeaproape pentru a-i ţine companie sau pur şi simplu a ţine cu el, atunci când toată lumea se întoarce împotriva lui. Mai mult decât o devenire intelectuală (miile de referinţe culturale presărate în cele 344 de pagini ale romanului sunt tot atâtea „fărâme de pâine”, pentru a nu rătăci drumul acasă), mi-aş dori ca cititorul să evolueze în sensul iubirii pentru aproapele său, care iubire începe – nu voi osteni s-o repet – cu stima de sine, ca persoană şi ca neam. „Compătimesc, deci exist!” (şi, odată cu mine, există şi celălalt!) – iată o posibilă cheie de lectură, dar şi o formulă de existenţă pe care aş vrea să şi-o însuşească/s-o împărtăşească cu mine „mon semblable, mon frère”, cititorul.

 Pentru conformitate: Cristina Dicusar