Scrisoare către mine
Ceasul sună zgomotos. Deschid agale ochii şi trag plapuma mai aproape de mine. E o nouă zi… o nouă zi petrecută singură…, e primul gând care-şi face loc în capul meu. Nu vreau să mă ridic din pat. Mă simt atât de epuizată, îmi simt sufletul atât de încărcat şi un nou şuvoi de lacrimi ţâşneşte din ochii mei. Nu mai ştiu a câta zi plâng dimineaţa. Nu mai ştiu a câta zi nu mai zâmbesc, nu mai vreau să fac nimic. Mi-e dor şi mă cuprinde o stare de amorţeală. Singurătatea mă apasă. Dar, la un moment dat, îmi vine un alt gând: am să-i scriu o scrisoare. Am să-i trimit un răvaş şi am să-i povestesc în ce hal am ajuns. Am să-i spun tot ce am ţinut în inima mea atâta timp. Am să rematerializez în cuvinte fiecare lacrimă vărsată, fiecare răsărit de soare petrecut fără zâmbetul lui. Da, am să-i scriu… cu mâna şi cu sufletul. Cum o făceau toate femeile îndrăgostite, odinioară. Fără banale jurnale on-line…
„Bună. Sunt eu, cea uitată de timp. Simt că am nevoie să-ţi scriu şi simt că în sfârşit am puterea să o fac. Asta mi-ai spus să fac, să-ţi scriu când mă voi simţi singură. Şi iată, această zi a sosit de mult şi tot atât de mult mi-a luat să adun curaj să-ţi scriu. Nu s-a schimbat nimic în viaţa mea, aceeaşi rutină, în afară de faptul că îmi e mult mai greu să mă trezesc. Nu ştiu de ce… poate pentru că nu eşti aici, cu mine. Mă sufoc în propriul corp, în propriul univers. Încet, încet, încep să uit cum arătai, încep să-ţi uit vocea, prezenţa. Eşti ca o veche, plăcută, dar şi dureroasă amintire. Îţi aduci aminte cum obişnuiam să întâmpinăm răsăritul soarelui împreună, cum ne plăcea să savurăm cafeaua fără zahăr dimineaţa, cum seri la rând ascultam înregistrările cu piesele noastre preferate şi cum râdeam de simplitatea micului nostru apartament. Ţii minte cum îţi plăcea să-mi citeşti noaptea câte o poveste, luându-mă drept copil mic, cum priveam de la fereastră peisajul compus din blocuri murdare, cenuşii, pe care noi ni le imaginam drept cutii de chibrituri. Şi mai ţii minte cum spuneai mereu să fiu puternică, să privesc lumea cu alţi ochi, cu ochi de om împlinit. Întotdeauna ai reuşit să mă farmeci. M-ai învăţat să văd în chiţibuşuri lucruri măreţe, unice. M-ai învăţat să fiu… fericită.
Acum locuiesc în acelaşi sărac apartament, dar mi se pare mai decolorat, mai şters. Beau aceeaşi cafea dimineaţa, dar parcă e mai amară decât fusese. Adorm cu aceeaşi carte de poveşti lângă mine, dar de această dată literele sunt neclare, din cauza lacrimilor ce au curs peste ele, drept amprentă a durerii mele. E atât de straniu cum lipsa ta a furat culorile vieţii. Dispărând tu, au dispărut şi melodiile, iar casetele s-au umplut de praf, au dispărut şi râsetele, şi soarele, şi căldura, iar în micul nostru apartament s-a lăsat liniştea. Privesc prin geam, dar cutiile de chibrituri s-au destrămat ca prin vis. În locul lor au rămas doar case murdare, gri, aer îmbâcsit de fum, străzi aglomerate, oameni morocănoşi şi multă singurătate.
Cu drag, cea uitată de timp…”
Pixul îmi cade din mână şi tremur toată. Nu vreau să recitesc ce am scris, mă tem că deznădejdea îmi va amorţi din nou trupul. Pun cu multă atenţie scrisoarea într-un plic găsit la întâmplare. Ridic pixul şi stau neclintită o vreme, cu ochii pierduţi. Aş dori atât de mult să-i trimit acest răvaş, dar nu pot. Nu-i am adresa. Nu am adresa spre fericire… Las plicul pe masă şi mă îndrept din nou spre dormitor. Voi dormi încă cinci minute, cele cinci minute după care tânjim cu toţii. Deşi nu am trimis scrisoarea, mă simt mai bine. Având curajul să-i scriu, mi-am dat seama că pot să-mi ofer mie însămi o a doua şansă, aşa cum m-a învăţat el. De mâine voi începe din nou să întâmpin zorile şi îmi voi aduce aminte să zâmbesc. Am să şterg de praf casetele şi micul nostru apartament va mirosi, ca mai demult, a melodie. Am să-mi citesc câte o poveste înainte de somn, iar cutiile de chibrituri vor apărea iarăşi la orizont.
De mâine voi fi cea veche… aşa cum m-ai învăţat tu, cel plecat în veşnicie…