Sănătate şi-o zi bună!

Oana Ojică
cl. a XI-a, CN „Petru Rareş”, Piatra-Neamţ
Premiul I, secţiunea „Proză – liceeni”

În uşa larg deschisă stă un biet câine cenuşiu-maro, cu bot lung, ceafă groasă şi un picior zdrelit. Situaţia lui este una paradoxală: să locuieşti la dispensar şi să zaci aşa, în timp ce una dintre asistente păşeşte peste prag (şi implicit şi peste tine) fără prea mare mirare şi fără prea mult efort. În afară de doamna stomatolog, nimeni nu vede cu ochi buni permisele de şedere în spaţiul dispensarului ale celor câţiva patrupezi suferinzi. Dacă ar fi s-o luăm logic, dispensarul nu are nici sistem de alarmă şi nici gard, aşadar, în eventualitatea unei tentative de spargere, câinii ar fi cea mai bună apărare, pe lângă faptul că alături se află sediul poliţiei comunale.

„NU SE ELIBEREAZĂ TRIMITERI ŞI REŢETE” – precizează un afiş scris cu cariocă şi lipit cu două fâşii inegale de leucoplast pe uşa termopan a cabinetului. Nu îmi pot da seama pe care parte a clădirii e mai dezolant peisajul, pe interior sau pe exterior? Ţinând cont de faptul că asistenta a ieşit a doua oară din cabinet pentru a mă întreba: „Pe câte zile vrei scutirea?” – de parcă aş veni să-i cer una în fiecare zi – iar mai apoi a intrat în cabinet cu o doamnă ce venise după mine, am tot timpul din lume să admir holul de aşteptare. Tencuiala stă să cadă fix între uşa termopan şi contorul nou-montat din care ies ostentativ nişte cabluri viu colorate în contrast cu atmosfera de casă părăsită/bântuită a încăperii. Varul de pe pereţi a rămas de pe la moda cu sclipici/mică, iar linoleumul ăsta, ce imită nu tocmai convingător un parchet în pătrăţele, e aici de când mă ştiu. Între cele două foi ale geamului îngust şi înalt a apărut o faună pe care şi grădina zoologică a oraşului învecinat ar fi invidioasă. Păianjeni din diferite specii convieţuiesc în pace cu un cuib de viespi aflat în partea superioară şi cu câţiva gândaci de bucătărie apăruţi din umezeala dintre lemnul de brad putred şi balamalele ruginite. De sub toc, unde glaful e spart, lipsind din el o bucată cam cât o minge de tenis, apar câteva furnici roşii ce îşi desfăşoară activitatea deloc stingherite de prezenţa mea insistentă. Observ în locul spărturii cele zece rânduri de vopsea/var aplicate unul peste altul de pe la 1960 încoace. Măsoară lejer un centimetru. Pot distinge câteva nuanţe precum bleu-sanitar, verde-farmaceutic, roz, alb-de-spital, galben-hepatită etc.

De dincolo de uşa termopan se aud nişte râsete sănătoase (culmea, din partea suferindei ce intrase mai devreme peste rând). Doamna al cărei gabarit depăşeşte cu mult limita decenţei iese încă râzând. Bat la uşă şi dau să intru. Asistenta îmi împinge scutirea printre uşă şi toc, făcând o baricadă vie din propriul corp împachetat în halatul alb precum o sărmăluţă în foi de viţă ce se clatină pe două tocuri cui. Insist să intru şi reuşesc să depăşesc blocajul. Vreau totuşi o părere asupra ochiului meu umflat, închis şi dureros.

Am ajuns în altă dimensiune. Mobilă şi instalaţie sanitară în stil minimalist, veioză şic, tavan fals, laptop etc. Singurele lucruri care trădează locaţia sunt fosta uşă zidită pe partea cealaltă, iar aici transformată în bibliotecă după ce i-au fost adăugate câteva rafturi şi dulapul cu fişele pacienţilor, cu sertare dreptunghiulare, aproape pătrate, numerotate alfabetic cu aceeaşi cariocă, pe fâşii de leucoplast din acelaşi tub folosit şi la uşa cabinetului. Capul mare, rotund, cu o chelie parţială şi cu un ochi de sticlă, al doctorului se mişcă întrebător, gândindu-se ce altceva în afară de preţioasa scutire mai vreau.

Consultaţia (căci pentru ea eram eu încă aici) a constat într-o privire aruncată din fotoliul ergonomic din piele de la o distanţă de cel puțin 1,5 m, peste biroul pe care stă aşezat comod laptopul între două dosare rufoase şi o cană mare, pe fundul căreia se mai văd urme de zaţ de cafea.

– E vreun soi de conjunctivită? întreb, dar regret imediat, conştientă fiind că i-am ridicat mingea la fileu. Aşadar, răspunsul nu se lăsă aşteptat:

– Da, da… conjunctivită alergică, spuse el, după care deschise un sertar al biroului din care scoase un flacon de picături oftalmice pentru alergie. „Dar conjunctivita?” vreau să întreb, dar renunţ şi ies înainte ca asistenta să mă dea afară personal, văzând că nu reacţionez la formula de salut total inadecvată a doctorului, anume „La revedere, Oana!”. Răspund la salut dându-i însă replica potrivită în gând: „N-am de gând să vă revăd prea curând, aşa că să aveţi o zi bună!”. Mi-a luat trei minute să descopăr că picăturile erau expirate şi încă un minut să găsesc un coş de gunoi să le arunc.

În timp ce părăsesc imaginara curte a dispensarului, împrejmuită de la fel de imaginarul său gard, pedalând energic la bicicletă, mai am vreme să o observ la geamul lateral al clădirii pe doamna stomatolog hrănindu-şi copilaşii adoptivi ca pe jivinele din poveste, ea însăşi interpretând rolul fetei moşneagului, clădirea părând oricum de pe timpul Sfintei Vineri.