Proză

Cu drag, pentru cea care mi-a dat viață

5 septembrie 1942

Scumpa mea mamă,

Aud cum curge timpul în timpanele sparte de-ntuneric. Copleșită de tumultul amintirilor, mă las purtată de gânduri. Știu că acolo, în satul meu, unde oamenilor fericirea le înflorește sub tălpi, unde este pământul cel mai bun din lume, cu livezi, vii, codri și oameni harnici, săritori la nevoie… mă aștepți tu. Nu știu dacă ți-am mărturisit vreodată cât de mult te admir. Îți admir hotărârea, demnitatea, simplitatea, felul în care iubești, crezi și speri. Îți admir puterea de a ierta și voința de a nu te da bătută. Ai fost și ești singurul om care a crezut în mine mai mult decât am crezut eu însămi. Aici e frig, gust zilnic din plămada amară a nevoilor, timpul mătură decepții și iluzii transparente. Îți amintești ce chin era când năluca a dat buzna și a început a zbuciuma întregul sat pe acea vreme năprasnică? Da, știu, îți amintești. Erai îmbrăcată sărăcăcios, lihnită de foame și bătrână de griji, dar atât de minunată și ochii tăi îmi încălzeau sufletul, sădind speranță. Armata, aidoma unei turme risipite, călca în picioare hrana ce ar fi putut scuti încă mulți oameni de moarte. Îmi vine greu să-mi amintesc câtă lume moare aici. Să fi fost pictor, aș fi desenat zeci de pânze macabre. Îmi amintesc zilele ce se scurgeau iute pe lângă tine și iată că în timp ce de sus cerul îmbăiat de soare ne privea, veni o scrisoare în care eram chemată la unul dintre punctele medicale, unde sunt aduși soldații răniți de pe câmpul de luptă. Văd lacrimile tale care trec prin mine și-mi bântuie întreg sufletul.

Am înțeles că într-o societate de gheață, unde indiferența și amorțeala congelează rațiunea, unde atitudinea oamenilor ieftini demobilizează noile aspirații, unde ceea ce contează e doar locul tău, avem nevoie de oameni care să spargă gheața cu certitudinea că seva junimii poate avea sorți de izbândă. Fiecărui om i-a fost dată o viață, pe care trebuie s-o trăiască. Cuprinsul ei e plin de ură, minciună, dar ea ne oferă și momente plăcute, fapt ce ne ajută să luptăm cu neputința, cu inerția spirituală. Numai astfel vom avea perspectiva dăinuirii, șansa unor mari revelații. Grâul fiert este ceva suculent pentru noi, rar întâlnit pe aici. Și când de multe ori sunt în pragul amețelii, închid ochii și-mi închipui cum caii urcă scările – niște cai frumoși, grași ca lutul, sătui. Doamne, sătui de orez, grăunțe de porumb și chiar de pâine! Zguduitoare priveliște: oamenii veghează și ziua, și noaptea pe lan, așteaptă să se coacă pâinea – parcă o ajută să crească prin propria suflare și speră că se va produce un miracol.

Ah! Îmi amintesc când visul era o parte din viața mea. Acea dulce parte care îmi aduce o picătură de speranță în bezna în care mă aflu. Adesea plutesc în visele mele, în fericirea eternă de dincolo. Peste tot văd un chip feeric, chipul tău. Îmi amintesc și acum mâinile atât de aspre ale tatălui, atât de noduroase, atât de bătucite. Mâinile lui – o scoarță de copac bătrân… Aici am început a înțelege oamenii. Am început a crede că orice întâlnire ne aduce ceva nou… Iar cele mai importante fuseseră de mult aranjate de sufletele noastre înainte ca înseşi trupurile noastre să se fi văzut.

În general, aceste întâlniri au loc atunci când ajungem la o limită, când avem nevoie să murim şi să renaştem din punct de vedere emoţional. Întâlnirile ne aşteaptă, dar de cele mai multe ori noi evităm ca ele să aibă loc. Am nevoie să ard pe rugul emoţiilor lor trecute, să retrăiesc unele bucurii şi dureri, prăbuşiri şi recuperări, până ce izbutesc să discern firul conducător care există pe urmele fiecărei întâlniri; da, există un fir. De acum văd doar oameni mulți și grăbiți. Nu veșnicia e importantă, ci lucrurile efemere cu frumusețea lor trecătoare, de care trebuie să te grăbești să te bucuri.

Tot mai des simt că sunt prăfuită de dor. Îți văd tot mai des lacrima ferecată între gene, care moare sugrumată de tristețe. Simt că gândurile tale au încărunțit și nevoia îți vopsește părul. Aici, stelele picură de somn, iar lumina se strecoară rece și limpede printre frunze și se așterne moale peste iarba abia adormită. Știi, am înțeles că dorul ca stare de spirit, dar și ca element ancestral, e pecetluit în conștiința noastră. Stau solitară și privesc prin geam malurile vieții de parcă ard de nerăbdare să mă strângă în brațele lor și să mă sfâșie în bucăți. Zi de zi încerc să ajung cerul cu mâinile, poate întâmplător ating ochii tăi…

Cu dor, fiica ta