Patetică
Eu când gândesc la neamul meu
mă-neacă plânsul,
această palmă de pământ, amară,
cu sufletul în ţară, trupu-afară,
cu faţa doar spre Domnul,
doar spre Dânsul.
Eu când gândesc la neamul meu
se-ncleaștă dinţii
și unghia-mi cuţit în carne intră,
și sângele-mi ca marea se frământă
zvârlindu-și peste ţărmuri
morţii-sfinţii.
O, neamule, tu vatră-mărgioară,
tu mamă, frate, soră, tu poete,
ce soartă cruntă cerul ne mai dete,
să-ţi sfâșii pieptul și să-l faci
vioară…