(In)amica umanității

Cea de-a noua poruncă biblică din Decalog spune: „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”. Acestă învăţătură are rolul de a opri minciuna, care înseamnă tăinuirea cu știinţă și voinţă a adevărului pentru a înșela, a rătăci și a păgubi pe altul. Mesajul poruncii nu este valabil doar pentru creștini, pentru că a nega adevărul este, neapărat, o faptă inumană.

Minciuna domină judecata omului, acest advocatus diaboli (conform limbajului eminescian). Dacă, în mod obișnuit, oamenii trebuie să își bazeze existenţa pe un melanj între inteligenţa emoţională și cea raţională, caracteristica de a minţi le perturbă proporţionalitatea. Aceștia cooperează doar cu inteligenţa raţională, descalificând-o pe cea emoţională. Mintea îl îndeamnă pe om să născocească o minciună pentru a-l scoate basma curată, dar nu-l stimulează să conștientizeze dualitatea efectului produs de fapta sa, pentru că, pe lângă rolul de eliberator, înșelăciunea joacă și rolul de distrugător. Acesta neglijează ideea existenţei unor persoane victimizate, inclusiv sinele (răul provoacă rău). Cu toate acestea, nu e de neiertat cel care rănește pe cineva prin viclenie fără a avea, cu adevărat, intenţia, ci acela care minte cu gânduri demonice.

Neadevărul influenţează gândirea prezentându-i-se, iluzoriu, ca o inocenţă. Cărţile și viaţa însă ne dovedesc gravitatea unei minciuni. În Biblie se relatează cum Eva fusese minţită de șarpe, pe care-l crezuse, mușcase din fructul pomului cunoștinţei binelui și răului, îl ispitise și pe Adam, iar Domnul i-a izgonit din rai. Deportaţii din perioada sovietică au fost victimele unor minciuni declarate conducătorilor. Un vicleșug condiţionează distrugerea unei familii, ura dintre fraţi, indignarea unui popor, până și fărâmiţarea acestuia…

Din nefericire, acestea nu sunt suficiente pentru ca omul să înţeleagă nocivitatea înșelăciunilor; el se supune unei societăţi false, care pornește de la sine. Ne minţim zilnic, convingându-ne că-n lume e pace, pe când cei din jurul nostru duc un război pentru a supravieţui. Ne înșelăm, crezând că destinul ni se supune, când, de fapt, ia întorsături neașteptate ce ne rănesc crud. Ne minţim, considerându-ne independenţi și puternici, pe când cerșim un umăr care să ne susţină la greu și Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute; ne amăgim că suntem altfel decât simţim cu adevărat de fiecare dată când zâmbim forţat.

Realizez că omul preferă minciuna în schimbul adevărului pentru a-și plăsmui viaţa dorită. Astfel, îi este imposibil să se bucure de castitatea ei. Eu însă privesc viaţa ca pe o basarabeancă: mai frumoasă cu părul împletit spic, cu pomeţii roșii, cu zâmbet copilăresc, cu pistrui inocenţi, decât fardată, coafată și modificată de cuţitul chirurgului plastician… Naturaleţea umană înglobează idealitatea.

„Dacă lumea ar trebui să piară și eu aș putea s-o scap printr-o minciună, eu n-aș spune-o, ci aș lăsa lumea să piară”, afirma Mihai Eminescu. Destinaţia finală a tuturor oamenilor este moartea, de aceea minciuna este, în cazul dat, ca ţeapa trasă prin corpul dușmanului, ce nu face decât să îi încetinească sfârșitul, supunându-l unor chinuri groaznice. Cu fiecare minciună spusă, noi înaintăm spre sângeroasa pieire a spiritului. „Luptăm”, involuntar, pentru expunerea sufletului în muzee aidoma unei relicve, pentru transfigurarea noastră din oameni în roboţi și pentru ca lexemul „om” să devină un vestigiu arheologic.