În vizită… tineri creatori de la LT Cuhnești, r-nul Glodeni

În vizită… tineri creatori de la Liceul Teoretic Cuhnești, raionul Glodeni, profesoară de limba și literatura română: Liliana Șatbei

Un prieten

E trist când sesizezi că nu ai un prieten căruia să te destăinui…

Este greu să înţelegi că ai fost trădat de un prieten bun. Unii brusc devin depresivi, alţii își găsesc noi prieteni, iar alţii înlocuiesc prietenii cu niște fiinţe inerte sau… cu niște obiecte. O să mă consideraţi cu toţii o copilă ciudată, dar numai cei care au trecut prin așa stare mă vor înţelege și mă vor încuraja. Eu mi-am găsit un prieten cunoscut de toţi, dar înţeles de puţini. Prietenul meu este Muzica. De fiecare dată când o ascult, mă regăsesc în versurile cântate și în melodiile care mă fascinează.

Mă înţeleg cu ea într-un mod neobișnuit. În timp ce o ascult, ea mă reprezintă, apoi eu o cânt. Chiar dacă Dumnezeu nu m-a înzestrat cu talentul de a cânta cu vocea, o redau printr-un instrument muzical. Acest instrument îl compar cu o viaţă, pentru că este alcătuit din 85 de clape, pe care le asociez cu treptele vieţii. Cele negre indică greutăţile, iar cele albe – binele. Pentru a mă înţelege, Muzica nu are nevoie să mă audă, ea doar îmi pătrunde în suflet și mă analizează, fiind în armonie cu starea mea lăuntrică.

Ea îmi tămăduiește rănile ascunse, îmi alină gândurile, mă încurajează în clipele de incertitudine și îmi dă speranţă pentru viitor. Cred că un prieten bun poate să fie nu doar o persoană, dar și ceva ce nu poţi pipăi… Piesa s-a sfârșit, iar ultima notă s-a transformat într-un ecou omniprezent.

Aliona Buleico, cl. a VIII-a

Viaţa e un joc de frunze

Viaţa e un joc de frunze. Fiecare frunză e o clipă importantă din viaţa mea. Clipele trăite cu intensitate au frunze de culoare verde-închis, iar frunzele celelalte – o culoare verde-pal. Cât de mult mi-aș dori ca frunzele să prindă culoare roz, dar această culoare o au doar cele cu titlul ,,VIS”.

Mugurul mic, neștiind dacă poate păși peste durerea anotimpurilor, se desface și dă naștere frunzelor pentru a aduna cât mai multe clipe…

După un oarecare timp, nimic nu mai e la fel, momentele importante încep să piardă din culoare și încet, încet culoarea verde devine verde-gălbui. Inima bate cu o intensitate mai mică și știi deja esenţa culorilor ce au trecut prin viaţa ta. Urmează culoarea galben și încep să se scuture aproape toate frunzele cu titlul ,,Speciale”. După ce cad, amintirile își pierd valoarea și frunzele capătă culoarea maro, fiind uitate în Amurgul Toamnei…

Ecaterina Ceclu, cl. a XI-a

Cine sunt eu?

Sunt o persoană la fel ca toate, și totuși foarte diferită. Ascund în sufletul meu cel mai mare secret, pe care nu-l știe nimeni, nici chiar eu. Ceea ce dă dovadă că nu mă cunosc extraordinar de bine, dar nu mă interesează acum acest lucru, deoarece am destul timp să aflu ce reprezint în această viaţă.

Sunt extrem de mică în această lume. Nu mă întristez când văd că timpul se scurge atât de repede. Îi mulţumesc Domnului pentru că mi-a oferit șansa de a trăi și de a vedea lumea într-un mod anume, mi-a dat o familie care mă iubește și pe care o iubesc extrem de mult. Am parte de amintiri plăcute, pe care vreau să le am imprimate în inima mea până la sfârșitul vieţii. Iar cele mai puţin plăcute aș vrea să fie spălate ca nisipul de pe malul mării, astfel încât să rămână spaţiu pentru mai multe clipe de fericire.

Nu mă consider o persoană perfectă. Sunt o fiinţă modelată de natură, având calităţi, dar și defecte, precum Yin și Yang, două forţe ce nu pot exista una fără cealaltă. Or, în orice rău există cel puţin o fărâmă de bine, la fel cum în orice bine există o urmă de răutate. Cum să trăiesc în această lume fiind conștientă că-s posesoarea celui mai de preţ dar divin, viaţa? Un lucru atât de complicat și, totodată, atât de simplu.

Nu-mi doresc în viaţă bogăţii materiale, eu le vreau doar pe cele dragi sufletului meu. Doar atunci mă voi considera cea mai bogată fiinţă, având credinţă, dragoste, respect și înţelepciune.

Daniela Beţișor, cl. a VIII-a

Eu o să trag aer în piept…

Simt cum o melancolie îmi pătrunde tot mai mult în suflet. Iar este sfârșitul unei zile în care realizez că m-am întors acasă epuizată, obosită de problemele mele cotidiene. Rănile sunt tot mai adânci, iar durerile tot mai mari… Ajutor! Suntem adolescenţi!

Suntem o lume tristă, fără pic de culoare. Uităm să trăim clipa şi să visăm. Suntem nişte „mecanisme fără suflet” şi mimăm fericirea. Ne mişcăm fără pic de eleganţă şi atitudine. Adolescenţii de ieri ştiau să se bucure de natură şi de viaţă. Cu ochii numai în telefoane și calculatoare, privim tot mai mult în jos și tot mai puţin spre soa-re. Suntem împinși de la spate de tehnologii sau este doar o iluzie a salvării noastre?

Ne trăim viaţa dincolo de cuvinte, uităm să ne ex-primăm sentimentele. Ignorăm tot ce ne-nconjoară. Spunem că iubirea e ceva ce îţi dă multe dureri de cap și începem să ne plimbăm cu ochii închiși dragostea printre noi. Trecem unii pe lângă alţii ca niște roboţi. Nu ne mai întrebăm inima de ce nu vrea să lupte, să uite și să ierte. Vedem cum ea se scufundă în ape tot mai adânci, dar ridicăm din umeri și plecăm iarăși capul în jos în căutarea salvării: telefonul mobil?!

Eu o să trag aerîn piept și o să mă așez la coadă pentru fericirea mea, chiar dacă va trebui să aștept, să lupt, să risc, să mă implic o viaţă întreagă…

Simona Chișcă, cl. a IX-a