Fenomenul Lomehuza

Atunci când trec prin faţa Academiei de Știinţe și privirea mi se îndreaptă, involuntar, către ruina faimosului odinioară hotel „Naţional”, inima mi se strânge de durere, indignare și nedumerire. Doar trupul de piatră gri – un colos înalt și extins – a mai rămas în voia vânturilor, respirând ca un om mort cu gura căscată prin mulţimea de ferestre și uși lipsă. Abia câţiva ani în urmă, prin bunăvoinţa administraţiei hotelului, revista Clipa siderală găzduia în acest hotel, luxos pe atunci, laureaţii Concursului Naţional de Cultură și Creaţie Literară Iulia Hasdeu.

Pășeam cu grijă pe covoarele roșii din holurile edificiului, intram în anticameră, în biroul directorului colosului, încercând să mă debarasez de un gând ce mă invada: „Mamă, dar în ce condiţii lucrează totuși unii oameni! Liniște, frumuseţe, confort… De ce oare nu se poate niciodată și pentru copii așa ceva? Niciodată! Nici în școli, nici în grădiniţe, în taberele de odihnă etc. Niciodată! Și asta cu toată demagogia din trecut și de acum: Tot ce e mai bun – copiilor! Pe naiba, mincinoșilor!”

„De câte camere aţi avea nevoie?” întrebă directorul hotelului, un pământean despre care auzisem că ar face gesturi frumoase pentru cultură. „De patru-cinci, domnule director, dacă se poate.” „E, păi atâta nu-mi cere nici Maria Bieșu!” râde și oferă totuși două camere, în care o parte din laureaţii noștri au stat trei zile în toată plăcerea. Azi, minunatul hotel arată ca un gigantic mușuroi răvășit, prin care a trecut o enormă, extraterestră fiinţă malefică, care a consumat totul cu o incredibilă rapacitate.

Astfel de mușuroaie sunt multe, azi, în Basarabia. E destul să-ţi arunci privirea în jur acolo pe unde locuiești și neapărat vei vedea un „mușuroi” devastat, zăcând răvășit, ca o mărturie sinistră a trecerii prin el a invizibilei și necruţătoarei fiinţe. Ce se întâmplă totuși?…

În hălăduirile mele prin internet am dat peste un fenomen care, prin simpleţea și asemănarea sa, explică multe din cele ce se întâmplă în societatea umană. Este vorba despre furnici și gândacul-invadator numit lomehuza (lat. Lomechusa strumosa). Vom spune realităţii în care aceștia se întâlnesc fenomenul LOMEHUZA.

Știţi, desigur, că furnicile sunt fiinţe foarte harnice, bine organizate și au o viaţă „socială” de invidiat prin disciplina și utilitatea fiecărui membru al comunităţii. „Muncitori” harnici, „străjeri” vigilenţi, „culegători” care aleargă după hrană și, în centrul tuturor, regina – adorată, cocolită, iar ouăle pe care aceasta le depune, îngrijite și păzite cu strășnicie, astfel ca niciun pericol să nu se apropie de viitoarea generaţie. Totul până când în furnicar intră lomehuza – un gândac prefăcut, care știe limbajul gesturilor prin care comunică furnicile. Acesta pătrunde cu abilitate în furnicar și îl subordonează intereselor sale, uneori, până la totala exterminare.

Ce se întâmplă, de fapt? Imaginaţi-vă această ferventă viaţă socială a unui furnicar viu, sănătos, în care pe cărăruile bătătorite se strecoară gândacii lomehuza. Exteriorul lor se deosebește radical, astfel că furnicile îi sesizează imediat, dar calvarul începe atunci când acestea încearcă să alunge, să îmbrâncească intrușii din mușuroi!

Șmecheri și abili, lomehuza încep imediat să „ciocănească” cu antenele lor anumite porţiuni ale căpșorului bietelor și harnicelor furnici. Exact așa suratele-furnicuţe cer între ele de mâncare și primesc imediat, or, în furnicar tronează o solidaritate ideală. (O digresiune: sursele spun lucruri uimitoare despre solidaritatea și logica „socială” a furnicilor. Astfel, „străjerii” sunt, după un timp, transferaţi în rol de furnici culegătoare. Dacă însă „culegătorul” umblă brambura și nu aduce alimente, în scurt timp, el însuși devine „aliment”, ceea ce nu se întâmplă însă cu furnicile bolnave. Acestea sunt hrănite atâta timp cât sunt capabile să ceară de mâncare, adică, să facă uz de acel gest al ciocănitului cu antenele pe căpșorul suratelor lor.)

Ce se întâmplă însă în cazul invaziei intrușilor? Făcând uz de același limbaj, lomehuza cere insistent de mâncare. În plus, în altercaţiile ce se produc atunci când furnicile încearcă a se debarasa de intruși, aceștia emană, prin niște mici colonii de firișoare de păr ce se află în partea posterioară a corpului, o substanţă numită feromon, care le derutează cumplit pe bietele furnici. Fiind un fel de alcool (drog), acesta se dovedește a fi chiar foarte pe placul furnicilor. Efectul este dezastruos!

Gândacii lomehuza sunt lacomi, cer întruna de mâncare, supunând cumintea și harnica comunitate. Furnicile pierd simţul realităţii, ele se înghesuie cu zecile, cu sutele ca să dea de mâncare intrușilor, doar ca să se afle în preajma lor și să respire drogul fatal. În deruta lor, ele devin zombi, adică identităţi programate de intrușii care au invadat cameleonic comunitatea și care reacţionează exclusiv în avantajul acestora și în dezavantaj propriu (!). Acestea hrănesc necontenit lomehuza, luând în grijă și viitoarea progenitură a acestora – ouăle lor, depuse lângă ouăle victimelor. Comportamentul furnicilor e halucinant: este nimicit însuși simţul supravieţuirii speciei, deoarece propriile oușoare pot fi lăsate de izbeliște, cele lomehuza – în niciun caz! O nenorocire, o grozăvie incredibilă!

Atunci când ouăle perverșilor intruși se maturizează, aducând pe lume micii gândaci lomehuza, cu toate particularităţile lor – vai nouă!, – furnicile își iau de seamă, încearcă să dea afară străinii, dar la acel moment micile, diabolicele creaturi sunt deja capabile să ceară de mâncare „supușilor” din jur prin acel fatal limbaj al gesturilor, pe care îl au înscris în codul genetic.

Fenomenul continuă la nesfârșit, până când neamul bietelor furnici este istovit de tot, nimicit prin însăși munca lui, din care nu are niciodată vreun folos. De la un punct încolo, nu mai putem vorbi despre acea ideală comunitate socială primară: ea pur și simplu nu există, iar furnicarul – odinioară un munte plin de viaţă și ordine – nu este decât o răvășire de uscăciuni, o distrugere prin care colindă nestingherit vântul…

În una din duminicile de septembrie, trecând pe lângă Academia de Știinţe și privind iar cu tristeţe spre fostul „Naţional”, am urmărit îndelung, ca pe un râu de sânge ce urca dinspre bulevardul Negruzzi spre Ștefan cel Mare, un marș plin de drapele roșii a două formaţiuni de stânga, proruse. Lume multă, ascultătoare ca la paradele comuniste de cândva, înșiruită pe sute de metri, cu pancarte roșii, întinse fără cusur pe marginea coloanei, la vedere pentru public și televiziuni. În faţa mulţimii flămânde, gata să se drogheze la nesfârșit cu falimentarul vis comunist, pășeau apăsat doi inși departe de a fi flămânzi – „socialistul” capitalist Dodon și kgb-istul Usatâi. Între ei și lumea docilă care îi urma nu era nimic altceva în comun decât un anume limbaj. Mai exact, robuștii lomehuza știau foarte bine pe care porţiune din cortexul bietelor „furnici” să ciocănească de zor, în interes propriu, când au nevoie: cioc-cioc!

Mi-a trecut prin faţa ochilor întregul și dezastruosul peisaj: fenomenul Lomehuza din Republica Moldova. Am văzut aievea oști de lume turmentată de limbajul înșelător, de „mirosul” mirajului cu care e continuu drogată de abilii și lacomii Lomehuza (de varii specii și culori), aflaţi prin descendenţă în „mușuroiul” nostru social de 25 de ani – priveliște deprimantă.

E un fenomen cutremurător, din care se naște legitima întrebare: „Doamne, dar oare nu există niciun leac, nicio metodă de salvare?!”. Partea senină a acestei sumbre și adevărate povești este următoarea: în germenele său, gândacul lomehuza SE TEME DE LUMINĂ! Să fim expliciţi. La prima vedere, ouăle depuse de harnicele furnici și cele ale cameleonicilor lomehuza sunt la fel, dar între ele există, din fericire, o minimă, însă esenţială, deosebire. Dintr-un capriciu al naturii, ouăle lomehuza, spre deosebire de cele ale furnicilor, pier la lumină! Se întâmplă așa: având grijă de viitoarea progenitură, furnicile scot de mai multe ori afară, la soare, viitorii lor „prunci”. Ei bine, procedura nu e deloc pe placul larvelor lomehuza: la lumină, acestea pier! Respectiv, aceasta se dovedește a fi unica șansă de salvare „naţională” a idealei orânduiri „sociale” a harnicelor furnici.

Concluzia ce se impune e una simplă de tot: să nu obosim niciodată să cerem și să facem LUMINĂ. Întru salvare.