Arhivele Chișinăului
Orice ţară, oricât de mare sau mică ar fi, dispune de un patrimoniu cultural specific, ce reflectă valorile transmise de-a lungul timpului și pune în lumină anumite aspecte istorice, culturale, sociale, economice sau religioase dintr-o anumită perioadă. Astfel, poţi configura și intui trăsăturile unui popor, judecând după formele în care și-a păstrat memoria colectivă.
Există popoare care știu foarte bine să-și conserve și să-și valorifice monumentele naţionale. Dacă istoria nu mai poate fi schimbată, singurul act justiţiar în faţa acesteia este acela de a împiedica să fie eclipsată de uitare. Or, monumentele de arhitectură, înţelegând prin acest termen totalitatea obiectivelor precum: edificii, turnuri, arcuri de triumf, columne, biserici, mănăstiri, conace, palate, temple, imobile istorice, mausolee etc., joacă rolul unor piloni de rezistenţă în faţa uitării și definesc în același timp două trăsături esenţiale ale unui popor: identitatea și memoria.
Dacă săpăm mai adânc în etimologia cuvântului uitare, găsim expresia a se uita pe sine, prin urmare, transferat pe un plan individual, acest soi de uitare și de indiferenţă, tot mai des întâlnit astăzi, presupune o diminuare chiar a individului în sine, un soi de decadenţă, dacă vreţi. Iar decadenţa unei culturi nu are nevoie de un catalizator puternic, e suficientă degradarea treptată, aproape insesizabilă, a indivizilor.
Și de foarte multe ori (încercaţi să vă amintiţi toate discursurile oficiale) se zice cu atâta ușurinţă: să nu ne uităm istoria. A devenit aproape un clișeu. Ce înseamnă a nu uita? A celebra anual un eveniment? A scrie despre acesta?
La fel, mi se pare că o altă greșeală pe care o facem este situarea noastră în raport cu istoria. Tindem să vedem istoria ca pe un mamut. E bun de vizitat doar ce depășește câteva sute de ani. Restul nu ne interesează. De parcă istoria se află doar în cărţi sau este stocată doar în muzeu. Nu. Istoria este vie. V-aţi întrebat vreodată despre vila urbană a lui Vladimir Herţa de pe bd. Ștefan cel Mare, aflată între străzile Sfatul ţării și Serghei Lazo? Fiindcă e un edificiu care cu siguranţă contrastează cu celelalte elemente din jur și fură privirile trecătorilor datorită arhitecturii abundente; stil eclectic în formele barocului vienez, cu faţada principală decorată prin reliefuri sculptate.
Și am mai observat o tendinţă. Dorinţa oamenilor de a vizita obiectivele turistice cele mai cunoscute și cele mai impunătoare. Bine, ai ajuns să vezi Turnul Eiffel, și Acropola din Atena, și ai făcut o mie de poze. Dar care este rostul? De ce întotdeauna suntem fascinaţi (și înrobiţi) de ideea de a vedea lucruri măreţe, dar de multe ori negăm sau uităm de propria noastră cultură? E un act de ignoranţă, de nerecunoștinţă, și chiar de snobism. Iar dacă trecem frontiera, strigăm sus și tare că avem atâtea locuri frumoase în Republica Moldova, în același timp ascunzându-ne mișelește identitatea.
O iniţiativă remarcabilă cu privire la patrimoniul arhitectural al Chișinăului aparţine echipei responsabile de realizarea proiectului Centrul istoric al Chișinăului, elaborat în perioada 2003 – 2006, sistematizând minuţios informaţii despre monumentele actuale existente. Vizualizând site-ul proiectului (www.monument.sit.md), veţi putea accesa materiale foto, desene grafice şi date istorice pentru 860 de monumente din centrul istoric al capitalei.
Datorită muncii colosale depuse pentru realizarea acestui scop, am descoperit o mulţime de amănunte curioase despre diferite edificii din capitală, de aceea am toată admiraţia pentru oamenii implicaţi în proiect.
Pe site se pot accesa fotografii vechi, însoţite de o descriere și de un scurt istoric. De exemplu, am aflat că iniţiativa înălţării Catedralei și clopotniţei din centrul orașului i-a aparţinut mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Construcţiile includ elemente arhitecturale în stil neoclasic târziu, combinate cu elemente bizantine.
Unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi ai Chișinăului, Al I. Bernardazzi, care a participat la amenajarea Parcului „Ștefan cel Mare” și a proiectat numeroase obiective precum turnul de pompieri, clădirea Gimnaziului de Fete „Principesa N. Dadiani” sau clădirea Primăriei, este și creatorul Bisericii Sf. Pantelimon de pe str. Vlaicu Pârcălab. Construită în 1891 în spiritul stilizărilor istorice, în baza arhitecturii medievale grecești, a fost apreciată în presa vremii drept una dintre cele mai valoroase creaţii artistice ale vremii în Imperiul Rus.
Autorul poeziei „Limba noastră”, Alexei Mateevici, și-a făcut studiile la Seminarul Teologic. Actualmente, clădirea este sediul Facultăţii de Energetică a UTM și al Secţiei literatură, artă plastică și cartografie a Bibliotecii Naţionale. Veţi descoperi stilul „empire turque”, o combinaţie dintre elemente gotice, baroce și ale Orientului Apropiat pe baza schemei compoziţionale a clasicismului, dacă vă veţi plimba pe strada Columna, unde se găsește conacul urban al familiei Cataragi. Muzeul Zemstvei prezintă pasionaţilor de arhitectură islamică componente în varianta ţărilor Magrebului.
Unul dintre evenimentele de cotitură din istoria ţării a avut loc în Gimnaziul nr. 3 pentru Băieţi. În această clădire, în perioada 1917 – martie 1918, și-a ţinut ședinţele Sfatul ţării. Altă informaţie curioasă e despre Sala cu Orgă. Construită la începutul secolului XX în stil eclectic, cu forme neoclasice și baroce, a servit drept sediu pentru Banca municipală. S-a păstrat, de asemenea, casa lui K. A. Schmidt, considerat cel mai bun primar din istoria Chișinăului, care a activat în această funcţie în anii 1877 – 1904.
Am punctat doar câteva dintre aspectele relevante pe care le-am descoperit. Mai sunt detalii care merită cunoscute, chiar dacă, din păcate, bogăţia și diversitatea patrimoniului cultural naţional sunt ameninţate. Lipsa unor politici eficiente de gestionare vizând dezvoltarea urbanistică, demolarea unor edificii și înlocuirea acestora cu alte obiective în scopuri economice sunt două dintre problemele majore. De asemenea, este semnalată modernizarea, de multe ori în detrimentul continuităţii tradiţiei istorice din arhitectura naţională.
Ceea ce vreau să accentuez e faptul că memoria, cunoașterea și conștientizarea ţin de alegerea personală. Nu ești obligat să citești istoria clădirii X, dar nu ești obligat nici să te smiorcăi în public de situaţia mizerabilă în care se află orașul tău. Evenimentele și situaţiile din jurul nostru sunt un lanţ de cauze și efecte. Dacă ţinem cu adevărat la cultura noastră, trebuie să fim responsabili în faţa acesteia. Să nu lăsăm monumentele să se transforme în momente, ci mai degrabă în monumentale vestigii ale istoriei. O istorie vie, materială, bineînţeles.