Adi (monodramă)
(20 aprilie 1945, ziua de naștere a lui Adolf Hitler.
Buncărul construit sub Cancelaria Reich-ului, în care Führerul, împreună cu tot stafful său, se adăpostește de trei luni și ceva. Una dintre cele două camere rezervate lui Hitler: o masă de lucru, un portret în ramă ovală al regelui Frederic cel Mare. Pe masă e o fotografie a Klarei Hitler, mama Führerului. Un pat, o sofa. Un patefon și un aparat de telefon. Un aparat de radio. Deasupra sofalei e un peisaj de școală flamandă.)
Voce la radio: „Astăzi, 20 aprilie 1945, poporul german marchează marea sărbătoare naţională – ziua de naștere a iubitului nostru Führer, Adolf Hitler!. În aceste clipe vitrege, când bolșevismul lovește cu sălbăticie în capitala marelui nostru Reich, Adolf Hitler este mai încrezător ca niciodată în capacitatea nemţilor de a respinge atacurile barbare ale dușmanului și de a învinge. Am primit cu multă însufleţire mesajul de felicitare venit din partea generalului Herman Niehoff, bravul comandant al fortăreţei Breslau, care ne-a comunicat că, de ziua Führerului, fiecare soldat a primit ciocolate!
La mulţi ani, iubite Führer!…”
(Hitler intră ţinând un obiect învelit în hârtie colorată și legat cu o panglică. Este cadoul pe care l-a primit de ziua sa. Îl pune pe masă, lângă fotografia mamei. La radio este difuzat unul dintre discursurile vechi ale Führerului.)
Vocea lui Hitler: „Cândva aţi auzit glasul acestui om. Glasul acesta a bătut la inimile voastre. V-a deșteptat și l-aţi urmat, chiar dacă nu vedeaţi posesorul acestei voci, acest miracol al timpurilor noastre. E o minune că m-aţi găsit printre atâtea milioane. Iar faptul că și eu v-am descoperit e șansa Germaniei!…”
(Hitler repetă în șoaptă discursul, însoţindu-l de gesturi de altădată, pline de expresie.)
Hitler: O mie nouă sute treizeci și opt… la Berlin… discursul rostit după unirea cu Austria…
(Continuă să repete.)
Vocea lui Hitler: „Nu fiecare dintre voi mă vede și nu pe fiecare dintre voi îl văd eu. Dar eu vă simt pe voi, iar voi mă simţiţi pe mine. Este credinţa în marele nostru popor. Această credinţă ne-a străpuns pe noi, cei rătăciţi, și ne-a unit!
Poporul cu Führerul și Führerul cu poporul! Și acum noi suntem Germania! Un singur Dumnezeu – un singur popor – o singură credinţă! Doriţi să mergeţi împreună cu Dumnezeu la lupta sfântă a poporului german, doriţi să vă dedicaţi inima și sufletul cu bucurie acestei lupte? Atunci răspundeţi și juraţi: «Da, noi dorim lucrul acesta!». Fii binecuvântată de Dumnezeu, o, spadă germană! Fii protejat, în drumul tău, popor al meu! Eu voi învinge! Nimeni nu mă poate opri! Nimeni! Destinul meu e decis de stele!”
(Aplauze, ovaţii. Liniște. De după ușă se aud zgomote.)
Trag cu urechea, mârlanii! Ori de câte ori mă izolez undeva, își imaginează că gata, o să mă împușc!… Chiar și la toaletă!… (strigă) Căraţi-vă naibii de acolo! (de după ușă se aud pași îndepărtându-se) Nemernicilor, abia așteptaţi să scăpaţi de mine!…
(Pune un disc la patefon. Răsuna una dintre sonatele pentru pian ale lui Beethoven. Ascultă. Privește la fotografia mamei. Desface cadoul și descoperă acolo un mic glob pământesc.)
Mamă, îţi amintești?… De ziua mea îmi dăruiai pe ascuns, să nu afle bruta, primele pensule adevărate… primele pensule adevărate!… „Adi, lupușorul mamei, mama știe că tu o să te faci un pictor adevărat. Un pictor celebru. Pentru că tu ești un copil deosebit. Și mămica nu are nimic mai scump pe lume decât Adi al ei…” Și ochii ţi se umplu de lacrimi… (lăcrimând) Mămica mea dragă…
…De ce dar accepţi bruta de lângă tine, pe porcul de taică-meu?! Pe fiara asta nesimţită?! De ce?… Vocea lui scârboasă… glumele tâmpite făcute pe seama mea… hohotele de râs!…
(imitându-și tatăl) „Ori te faci funcţionar ca tata, ori te nenorocesc, stârpitură! Să nu mai văd nicio pensulă în casă, că ţi-o bag în cur!”
…Mă caută o zi întreagă prin tot orășelul, la toate rudele… Urlă prin curte: „Îl omor, îl nenorocesc, handicapatul naibii!…”. Nu mai știu unde să mă ascund, urc pe scară în pod, el aleargă după mine, dar tu, mamă, cu o putere neomenească, îl îmbrâncești și urci după mine… „Adi, nu te teme, mama e aici! N-o să-ţi facă nimic, mama e cu tine!…” Și mă strângi în braţe, iar el se năpustește asupra noastră și vrea să mă lovească, dar tu mă protejezi, mamă, și el lovește în tine, ca o fiară!… ca o fiară!… ţi se cutremură tot corpul după fiecare lovitură, îţi aud plămânii zdruncinându-se… apoi în cap… Doamne, cum mai toarnă la pumni cu nemiluita în capul tău… în cap! Și tu nu scoţi niciun cuvânt, niciun oftat!… Scumpa mea… scumpa mea… te doare?… te doare?…
„Bruto, o să-mi înfig dinţii în gâtul tău și-o să ţi-l sfârtec! O să te zgârii, fiară, o să-ţi scot ochii, o să-ţi sfâșii buzele!”
Mamă, nu mai vreau să trăiesc, las’ să mă omoare, nu vezi că el asta vrea, el vrea moartea mea!… Sunt un handicapat, un ofticos, am un testicul lipsă, mamă, eu nu merit să trăiesc, lasă-l să mă omoare!…
…Știi ce am făcut după unirea cu Austria? Am dispus să fie demolat totul – casă, acareturi –, să fie rasă orice urmă de Alois Schicklgruber de acolo și am construit în loc un poligon militar!…
(Ascultă muzica.)
…Dacă bruta ar afla că îmi permiţi să lipsesc de la școală, numai ca să iau lecţii de pian, ne-ar omorî pe amândoi…
Sub nasul lui Alois Schicklgruber, noi avem o lume doar a noastră, o lume în care am libertatea să fac ce vreau, în primul rând să stau cât poftesc la joacă.
Sunt conducătorul albilor, Sfarmă-Capete, faimosul erou din romanele lui Karl May… Niciun idiot din cartierul nostru nu l-a citit și nici n-o să-l citească vreodată pe Karl May. „Vom ataca pieile-roșii. Tu, tu și voi trei veţi fi pieile-roșii, noi vom fi albii. Ba o să fiţi pieile-roșii!… Pentru că așa vreau eu!… Nemernicule, ori vei fi pieile-roșii, ori nu joci deloc, ai înţeles?… Băieţi, e un trădător printre noi!…”
Și derbedeul este alungat în șuturi! „Mai vrea cineva să fie alb?… După care omorâm toate pieile-roșii și le luăm scalpul!…”
Am și aici, mamă, în buncăr, o carte a lui Karl May cu bravul Sfarmă-Capete…
(Ascultă muzica.)
(explodând) Pentru ce atâtea vorbe și jurăminte de fidelitate, mamă, dacă în burta ta zămislește plodul nemernicului Alois Schicklgruber!… Viitorul frate-meu!… Nu mai cred în niciun cuvânt de-al tău!… Cum poate, mamă, un dușman, un Schicklgruber să se strecoare în lumea noastră, a mea și a ta?! Te credeam o fiinţă deosebită, dar văd că m-am înșelat!
…Doamne, fă să nu se nască, fă să se sugă burta mamei, fă să se nască mort!… Mamă, eu nu-l vreau, eu o să-l urăsc, o să-l bat!… Dacă se naște, eu mă omor!… Auzi, mă omor!
Jură, altminteri fac ceva cu mine! În genunchi jură! Zi: „Jur că n-o să-l iubesc niciodată! Jur să-l iubesc numai pe Adi al meu!”. Zi de trei ori „Jur! Jur! Jur!”…
(Ascultă muzica.)
…Bine, mamă, te iert… Hai, revino în lumea noastră, acum după ce micul Schicklgruber a urcat la ceruri, urmat de cel ce l-a plodit pe lume!
În sfârșit, suntem numai noi doi, așa cum mi-am dorit întotdeauna… De ce plângi, te temi pentru viaţa mea?! Niciunul din ceilalţi copii ai tăi nu a supravieţuit?! Ești mamă de morţi?!…
Eu nu pot să mor, mamă, pentru că am de îndeplinit o Misiune. Eu sunt Alesul!…