Puterea de a te cunoaște e în sufletul tău

  
Când eram mică, dra­gostea mea de școală era amestecată cu un soi de frică. Trăiam mereu teama necunoașterii socratiene, impusă cu cer­titudinea neargumentată de școala sovietică: „Eu știu că nu știu nimic”. Atunci, afirmaţia filozofului clasic atenian nu era filtrată prin discernământul în­ţelegerii că absolutul îl poate cunoaște numai divinitatea. Teza incertitudinii cunoașterii mutila minţi, manipula creiere și te determina să abandonezi din fașă ideea că nu poţi să ex­plorezi și alte zări. Copilăria și adolescenţa îmi amintesc de o societate despre care Petre Ţu­ţea spunea că nu încurajează. Și această perioadă sovietică a murit, sper să fi murit, pentru că ea nu te încuraja să trăiești, adică să ai aspiraţii, să vrei să mergi spre niște dimensiuni, să vrei să te depășești, să poţi să te ridici înainte de a cădea.

Azi, școala, nici pentru unii, care doar își achiziţionează o diplomă în CV-ul personal (un cartonaș păstrat de-a valma împreună cu alte obiecte într-un sertar, fără a-i recunoaște efortul intelectual), nici pentru alţii, care și-o câștigă cu propriile forţe sau o spală cu lacri­mile nopţilor nedormite, nu mai e amestecată cu un soi de frică. Azi, școala nu mai e un Titanic în care urcă doar cei privilegiaţi. Urcă cine vrea, iese cine poate. Ba chiar până la 16 ani regulamentul școlar te obligă să urci pe Titanic și să ridici „toate pânzele sus” ori „dintre sute de catarge” să fii tu anume cel care să spargi „vânturile, valurile”.

Într-o asemenea epocă de o elasticitate la îndemâna oricui există un noian de facilităţi care te pot face să privești lumea de dea­supra. Atunci îl caut printre sutele de discipoli pe Radu Giurgea (un alter ego al lui Mircea Eliade), care se întreabă: „Ce căutam eu? Su­fletul meu. Unde? Și cum puteam recunoaște adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le pur­tam în mine? Gândurile se risipeau. Mă deșteptam cugetând la alte lu­cruri. Începeam din nou încăpăţâ­nat, închizând ochii, astupându-mi urechile, apăsând tâmplele. Același întuneric. Cum să ajung la mine în­sumi? De multe ori izbândesc, lu­crez până noaptea și adorm fericit că m-am învins pe mine. Adorm surâzând”.

L-am găsit pe Radu Giurgea! Bucuria găsită e o terapie pentru suflet, dar și pentru mediul aca­demic, și pentru societate, oricare ar fi ţara care are nevoie de minţi, de adevărate creiere, capabile să conducă și să investească intelec­tul în reușita unei societăţi, și nu doar în reușite proprii. Dar poate nu e singurul meu personaj care îmi spune că „trebuie să lupt mereu și să duc mai departe ceea ce înce­pusem cu o lună, cu o săptămână, cu o zi mai înainte” (Mircea Eliade). Și atunci când ai atâtea deschideri, spunea într-o emisiune Daniela Ze­ca-Buzura, cum să te comporţi ca o brută? Cum să vorbești bine și să gândești puţin? Cum să privești lu­mea de sus și să fii concentrat pe propriile tale interese?

Nu este deloc imposibil să răs­punzi la aceste întrebări azi, când se moare colectiv. Răspunsul îl găsești într-o carte, pe care o des­chizi mereu, și deopotrivă îi dai o interpretare corectă. În dialog cu oamenii care ajung la vârsta să în­ţeleagă că nu mai sunt o promisiu­ne, dar trebuie să devină o certitu­dine. Iată puterea pe care trebuie să o regreţi dacă nu o ai în tine.