Proză

Sărutul apocaliptic

El şi Ea… se priveau adânc, desluşind în propriile priviri un mister de neînchipuit. Ea nu mai încercase din copilărie sentimente de poveste trăite în realitate, El simţea pentru prima oară cum dragostea-i răscoleşte inima. Între ei nu exista timp, între ei cădeau zăpăciţi primii fulgi ai iernii. Părea că ceru-i cunună în faţa lui Decembrie. Totul era alb, orbitor de alb, dar nu şi atunci când ochii lor se închideau, iar buzele se contopeau într-un sărut. De la prima atingere a două suflete, ei se pierdeau în spaţiul apocaliptic. Se roteau ca într-o furtună, despărţindu-se şi înmulţindu-se în fluturi și culori. Când ochii li se încleştau, lumina dintre ei dispărea. Se rupea echilibrul, materia şi timpul se transformau în haos, li se amestecau culorile în vene. În negrul imens se roteau scrumuri de fericiri ce renăşteau. Inexplicabil se scufundau trăirile-n abis, în profunzimea căruia apăreau sclipiri, ce orbeau sufletul c-un alb strălucitor. Şi din cădere-n zbor, se ridicau iar. Sufletele trimiteau impulsuri neîntrerupte în genunchii amorţiţi. Sfere multicolore pluteau, iuţindu-şi zborul, iar fulgii le umezeau și mai tare genele. Dar Divinitatea atinsă-n zbor imobiliza realitatea. Cărarea spre paradis urma să fie parcursă, lumini chemătoare le ademeneau. Razele albe, roşii, chiar albastre, la nesfârşit îi ardeau ochii ajunși în alte lumi. În palmele lor, Dumnezeu colora cu toate măreţele culori ale lumii. Ei se mişcau în aceeaşi pânză de senzaţie, spre nicăieri sau spre veşnicie.

Ochii se deschiseră brusc și sufletele lor nu reuşiseră să se întoarcă-n corp. Amândoi zâmbeau, senzaţiile îi rupeau iar în doi. În inimă zvâcneau culorile aprinse în curcubeul furat din paradis. Ei nu-şi puteau imagina unde fuseseră, însă ştiau prea bine că au văzut aceleaşi reflecţii amândoi. În zbor, ei au cuprins necuprinsul, dar nu l-au luat. Se uitau unul celuilalt în ochi şi vedeau ascunzişurile unei lumi infinite, o lume pe care doar ei o vedeau şi-o simţeau, o lume doar a lor…

 
Zeul Verbului

Când te-am văzut prima oară, am simţit cum răsare-n mine poezia. Verbele se conjugau singure la toate timpurile și cereau scăpare pe hârtie. Insomniile mă îmbrăcau în sentimente și stăteam nopţi de-a rândul, lăsând să curgă din mine cuvintele, ca niște lacrimi pline de doruri.

Tu ești zeul venit din mitologia filologilor. Ești zeul verbului și-mi zgârii inima cu frazele tale necuvântate. Verbul „iubesc” din nou își recâștigă personalitatea, domină substantivul „suferinţă” și nimicește pronumele „eu”. Poetic sentiment. Doare tare și încerc să împac ziua cu noaptea, dar orice aș face, tot îmi este dor să te mai scriu. Sunt plină de tine.

Te întâlnesc oriunde: în muzica lui Chopin, ba chiar și-n acordurile pline de virtuozitate ale lui Liszt; printre versu-rile lui Stănescu, citindu-l pe Păunescu; în Biblie și chiar și-n Crez; pe străzi-le pustii și nebune. În mine, în visare, și-oriunde-n lume… în ceștile cu ceai, în parcurile pline de ftizie. Mi-e dor de tine ca de-o poezie, mi-e dor de noi…