Poezii

Agonia deşertului

Sub tălpi îmi vorbeşte nisipul clocotit,
E prea mult soare drogat cu lumină!
Inundaţii uscate mă aruncă-n zenit,
Simt cum pustiul mă arde-n retină.

Eu şi aerul – captivii lumii aride –
Suntem zdrobiţi nemilos de tăcere,
Necunoscutul mii de cărări ne deschide,
Iar creierul îmi transpiră de-atâta durere.

O linişte bolnavă de nori calzi şi moi
Veghează oceanul secat de-o vecie,
Tu vezi? Ce lume uitată de noi…
Ea îmi poartă norocul prin elegie.

Sunt în deşert un punct reflector
Şi dor mi-e de buze scăldate în mare,
Grele sunt oasele în trupu-mi arzător,
Ce oră sihastră, speriată de soare.

Existenţă

Eu
prizonierul unei lumi înnebunite de alb,
consumatorul fărâmelor de suflet,
cercetătorul de identități ce revarsă lumină,
strivitorul propriilor galerii de idei pesimiste,
zburătorul ce caută-n noapte trambuline către nemurire.
eu
cel care nu i-am fost discipol lui Aristotel timp de 20 de ani
aidoma lui Platon,
cel care nu i-am insuflat viață lui David precum Michelangelo,
cel care nu am elucidat nicio teoremă asemeni lui Thales, Pitagora
și alte genii ce nu se deosebesc de ceilalți prin desăvârșire,
ci prin puterea de a munci mai mult.
eu
singurul cunoscător al alfabetului de motive,
dezorientatul păstor de cuvinte însuflețite,
deținătorul învechitului buton ce dă start sentimentelor.
eu
laborator de substanțe explozânde în particule lirice…

Metamorfoză

Au îmbătrânit primăverile din noi,
Nu mai curg din streşini calde ploi,
Vântul urlă a pustiu tomnatic,
Zarea a-mbrăcat o pânză de jăratic.

S-au rătăcit cocorii în transhumanţa sfântă,
Păsările-n triluri nu ne mai alintă,
Muguri albi pe ramuri par îmbătrâniți,
Paşii pe trotuare calcă mai grăbiți.

Unde-i primăvara cea cu zări senine,
Cu miros de brazdă, cu flori pe coline,
Unde-i tinereţea cu surâs pe faţă?
Pare că zâmbește cu sclipiri de gheaţă.

În zadar mai caut primăveri virgine,
Îmbrăcate-n purpur ca mărite zâne,
În zadar mai strig eu cu surâs amar:
Încotro alergi tu, timpule barbar?…

Simplu muritor

Se-aprind în tăcerea rece din irişii mei
Gânduri demonice purtate de valuri nebune,
Ele sfărâmă ca un Nessus iubiri răsărite-n scântei
Şi-mi picură tâmpla cu doruri aşezate-n tribune.

Ce-i pasă timpului că astăzi anii ţi-s fragezi,
Iar mâine albeşti speriat de himere?!
Eşti muritor şi respiri aer pentru oameni palizi
De-atât alean revoltat printre stele.

Dulce candoare se plimbă pe-ale tale buze,
E cuvântul născut la periferia speranţei,
Ţi-a rămas, cât iubeşti sub lira unei muze,
Alinare a pulsului uitat de vocea exuberanţei.

Cum mişcă orologiul sub mâna ta planete?
Ah! tristă neştiinţă, ce îmi striveşti avântul,
Mă arunci în vremi şi îmi întinzi lunete,
Doar sunt un muritor şi sorb cu zel pământul.