Poezie

* * *

Nu există popoare mărunte.
Ele există sau nu există defel.
Pledez pentru semnul de egalitate
dintre firul de iarbă şi
turnul Eiffel.
Ne pârpălim pe aceeaşi planetă.
Înfulecăm din acelaşi pământ sau nisip.
În curând vom planta bostănei
şi măslini şi garoafe
pe lună
(mi s-a spus că-i posibil un metalimbaj
mai frumos ca o limbă).
Doamne al proştilor, zic, nu cumva
ne vom şi înmulţi precum râmele
pe un vârf de hârleţ
într-o groapă
comună?

Cămaşa de forţă

Mi se spune că m-am născut în cămaşă.
Maică-mea chiar mă convinge!
Simt, le răspund,
dar ce vreţi de la mine,
nu vi-i de-ajuns
că mă strânge?
Nu vi-i de-ajuns că din faşă o port, –
fiu-meu s-o moştenească!
Nici să mi-o spăl nu am voie s-o scot.
Acele n-au s-o cârpească.
Ruptă-i din umere. Ruptă-i pe piept.
Ca libertatea în sine.
Tac. Sunt cuminte. Sunt înţelept.
Forţa decide.

Plai
Cu multe alte ar semăna – oricare
peisaj în perspectivă-i monoton.
Numai că iată-l în izvor tresare
Luceafărul,
ca pruncu-n
embrion.

Căderea liberă

Imaginează-ţi că nu s-a deschis paraşuta.
Se mai întâmplă! Astfel şi eu,
iată-mă, cad.
Dar încă e mult până jos,
am timp berechet,
cât să mai spun o seamă de vorbe
şi chiar să mă rad.
E nemaipomenit ce se vede de sus!
(Nu ştiu cum o să fie de-aproape.)
Toate literele alfabetului s-au înghesuit
ca iepurii lui nenea Mazai într-un A,
scris de mână – autograf
pe o carte,
sub care cu braţele şi picioarele răşchirate,
repetând un studiu de Leonardo da Vinci,
mă voi înşira.
Cad. Intransigent.
Peste orizonturi pe verticală.
Legea căderii se cere o dată în plus
verificată.
Mulţimea mă aşteaptă în vale
veselă şi entuziasmată.
Aşterne-mi, iubito, ceva!
Tunde-ţi părul şi fă-l grămăjoară!
Nebunii încearcă să vâre cu furcile
paiele într-o petală,
improvizând un fel de saltea,
bucuroşi din cale-afară.
Vin. Vâjâind.
Dar pân-o să intru în sfera de influenţă
a dumneavoastră,
mai am încă timp să fiu cine sunt,
tânăr, cu cerul în spate şi-n oase,
cu Calea Lactee ca un colind,
savurând o stare de graţie,
sau de ce nu ar fi să dezmint
cum că-n vid
toate corpurile ar cădea cu aceeaşi
acceleraţie.

Rampa

Avem şi noi o rampă de lansare.
Îi zice Mioriţa. Fii atent,
printre construcţiile de acest gen,
se pare
că-i cea mai veche de pe
continent.
Un cosmodrom în fiecare târlă
de oi avem,
desigur,
conservat.
Din câte vise ni s-au dus pe gârlă,
iată şi unul net,
realizat.
Las pentru alţi cercetători succesul
de-a da prin străchini cu-n picior de vers.
Eu îmi propun să scutur
universul.
Eu am ceva de lucru-n univers.
Eu vreau să ştiu unde-a plecat păstorul,
cifrul baladei să-l rezolv exact,
ca pe o genă ce atacă viitorul.
(Naivul este autodidact!)
Intru în cuvânt,
ca într-un habitaclu.
Rampa-i intactă. Axul e superb.
Ce văd în jur e-un patrimoniu sacru.
Număr invers. M-am şi lansat, acerb.
Simt timpul greu în umere şi-n ceafă,
un ∞ familiar în gât.
De sensul lui,
de n-o să fac vreo gafă,
vom mai vorbi. Când mă întorc.
Atât.

* * *

Aşterneţi pentru lacrimile sfântului
un pat hiperbolic.
Astupaţi gaura din podea
să nu se scurgă
legenda.
Fixaţi-l în cuie
să-l văd cum e…
Dar numai punctul,
punctul lăsaţi-l
la marginea gravitaţiei.

Orgoliu

Eu nu scriu versuri.
Eu aşa vorbesc.
Rămâne poezia nerostită –
o altă stare-a existenţei mele,
de alte stări, minore,
vămuită.
Elucidez dovada unei lumi,
când o surprind în conştiinţa clară,
iar nervii mi-s un fel de rădăcini,
jur-împrejurul trupului,
afară.
Vreau din lumini să recoltez lumini.
Toate-s risipă-n oameni şi în lucruri.
Frate de cruce cu un mărăcin,
pieptăn văzduhul năpădit de fluturi.
Stelei sub care ochii am deschis,
reazem să-i fiu.
Şira spinării dreaptă!
În perspectivă aciuat în iarbă,
să-mi pască pieptul oaia
înţeleaptă.
Pasărea,
de se întoarce obosită,
să-mi stea pe braţul stâng
ca pe-un colin,
chiar cel mai neîmblânzit din sentimente
să nu-şi gonească mânjii în declin.
Oricum socot că timpu-i important
atât cât nu depinde de cuvinte,
iar poezia, caz mai delicat,
se naşte cu picioarele-nainte.

_______________________

Poeme din volumul Alte dimensiuni, Hyperion, 1991