Poezie

O umbră și-un pod

Naiv și visător purtam în gând privirea ta senină,
Și tot pe ea, bezmeticind, o căutam, în ziua-n care
Văzui doi ochi aproape goi, pe a căror retină
Se reflecta cumplita-nstrăinare.

Mi te-ai pietrificat subit când ai văzut Gorgona despărţirii,
De parcă n-aș fi existat nici eu, nici tu, nici noi,
De parcă dragostea ţi-a fost o marfă pe taraba firii
Ce-a expirat și a fost dată la gunoi.

Din podul care ne-a legat rămas-au niște scânduri,
Tu de pe mal te-ntrebi acum de ce le mai înnod;
Mi-e groază să te las pierdută printre rânduri,
Nu vreau să văd în tine un simplu episod.

Doar știi c-am fost, am renunţat, și-apoi am fost din nou
Și sumbri și senini, și triști și amuzaţi
Că ne-am păstrat în simţuri un zâmbet și-un ecou
Și că la despărţire am plâns îmbrăţișaţi.

Renunţă doar o clipă la-nverșunarea-ţi bleagă
Și zi-mi c-a fost frumos, c-a mers, că a contat!
Refuz să cred c-am fost o virgulă pribeagă
Fără de care sensul nu prea s-ar fi schimbat.

Din podul care ne-a legat rămas-au niște scânduri,
Tu, de pe mal, mă vezi absurd că-ncerc să le înnod;
Și, rece, îţi asumi, acum, cu-acele rânduri
Care-au făcut din tine un simplu episod.

Te rog acum să nu mai zici nimica,
Și nu mai face niciun gest… am înţeles… s-a risipit.
Dă-mi voie să iubesc, în liniște, năluca
Ce-ţi seamănă leit.