Poezia este un shortcut

În cadrul Primăverii Europene a Poeţilor la Chişinău, aţi lansat volumul Unelte de dormit. Cum vă simţiţi după lansare? Cum a fost primită cartea de public?

La Chişinău, la sediul Uniunii Scriitorilor, s-au reunit câteva zeci de scriitori. Eu nu-i cunosc pe toţi, dar au fost câţiva pe care i-am recunoscut. Pe unii i-am întâlnit prima oară în urmă cu 17 ani, când am venit la Chişinău pentru a primi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova, alţii îmi sunt prieteni şi colegi de generaţie. Acum am ajuns aici pentru a lansa această carte, Unelte de dormit, care a apărut în urmă cu 8 luni, la Editura Cartea Românească din Bucureşti şi care a fost, mai mult sau mai puţin, bine receptată şi de critică, şi de publicul din România.

Care ar fi mesajul acestui volum?

În ceea ce ţine de mesaj… Mesajul unei cărţi de poezie este să spună următorul lucru: că în această lume există nişte lucruri, nişte adevăruri care pot fi spuse altfel decât prin cifre, prin formule matematice sau prin clişee. Aşadar, poezia spune ceva ce funcţionează direct cu ajutorul intuiţiei. De fapt, poezia este drumul cel mai scurt de la văzut la nevăzut, este un shortcut, face mult mai repede apropierea dintre două dimensiuni aproape infinit de îndepărtate, pentru că lucrează prin această scurtătură pe care noi o numim intuiţie, dar nu ştim, de fapt, ce este ea. Este ceva ce te face ca uneori să ţi se pară că ai revelaţii. Cam aşa se întâmplă şi cu poeţii – au impresia, la un moment dat, că întreaga lume poate fi cuprinsă, poate fi pliată ca o batistă şi că Pământul nu e neapărat rotund, ci este împăturit.

Fiecare scriitor are un moment de pornire, ceva care să-l inspire. Pentru unii poate fi muzica, pentru alţii poate fi o imagine, o pictură, o carte citită. Care este momentul dumneavoastră de pornire?

În general, a spune că materia poeziei este cuvântul – nu-i destul. Trebuie să mai fie ceva, care nu se poate măsura, nu se poate cuantifica. Aşadar, punctul de pornire este destul de ascuns în toate domeniile care înseamnă creaţie. Este ascuns pentru că vine dintr-o pornire pe care n-o poţi măsura, n-o poţi pune într-o formulă, n-o poţi matematiza şi de asta nu se pot naşte poeţi pe bandă rulantă şi artişti pe bandă rulantă: pentru că punctul de pornire ţine de ceea ce am spus anterior – de intuiţie, de inspiraţie, de ceva ce nu poate fi îngheţat într-o formulă matematică, fizică ori chimică.

Ce atitudine aveţi dumneavoastră faţă de literatura basarabeană? Există o diferenţă stilistică dintre literatura din România şi cea din Basarabia?

Nu, şi nici nu lucrez cu aceste disocieri, cu aceste rupturi. Nu îmi plac rupturile, îmi plac lucrurile care se apropie, se netezesc. Astfel, ceea ce cunosc eu din literatura din Republica Moldova este foarte apropiat de ceea ce se scrie în România. Avem şi noi poeţi din generaţiile anterioare care au scris într-o anume manieră, într-o anume tonalitate a epocii lor de glorie. Dar dacă n-ar exista diferenţe între poeţi, înseamnă că ei ar semăna cu o armată. Nu există diferenţă nici de calitate, nici de manieră, nici de modernitate, nici de înaintare între cele două literaturi. Mai ales că, acum, între scriitorii din România şi cei din Republica Moldova sunt foarte multe contacte şi se poate spune că se formează o singură literatură.

Cum a influenţat integrarea României în UE literatura românească? Şi ce ne aşteaptă pe noi, oamenii scrisului din Basarabia, în cazul integrării?

După părerea mea, cine este poet nu scrie din cauza unor momente favorabile de natură politică, în niciun caz. Deci, o integrare a noastră nu a făcut poeţii mai buni… Poate mai mulţi, dar nu mai buni. Tot aşa, nu există vreo legătură între zona politică şi poezie decât dacă vrei să scrii o poezie militantă. Dar, altminteri, poezia are de-a face cu ceva mult mai profund decât propaganda. Şi sincronizarea… tot vorbim de faptul că literatura noastră trebuie să se sincronizeze. Nu poţi să ordoni poeziei să fie nici mai bună, nici mai deşteaptă, nici mai implicată politic decât este ea.

Citind din Ieudul fără ieşire, îndeosebi în poezia „amicul”, am observat că personajele sunt văzute dintr-o perspectivă unică. Credeţi că în fiecare om se ascunde o minune? Care este minunea dumneavoastră?

Minunea, iarăşi, dacă am putea-o defini… Pot să cred în minunea faptului că mi s-a dat de sus ceva ca să am şi eu un picuţ de talent. Poezia este minune numai în măsura în care curentează, îl face să vibreze pe celălalt. Ştiţi, poezia nu este tocmai un lucru foarte bun, avantajos pentru autor, uneori, poate fi sinucidere curată, până-ntr-atâta e de dură, pentru că te dă peste cap, te face să vezi ceea ce nu se vede, te face să te sperii de ceea ce n-ar trebui să te sperii, te face să tremuri la lucruri care nu există. Poezia este ca o descoperire de brazdă de pământ, sub care dai de un mare întuneric. N-aş zice că-i obligatoriu s-ajungem toţi la poezie, dar ea înseamnă un soi de îmblânzire a necunoscutului, a ceea ce este abisal, a ceea ce este îngrozitor, terifiant. Prin poezie, până şi moartea se îmblânzeşte.

Într-un interviu, aţi afirmat că un poet ratat poate fi un om de succes şi invers, un poet de succes poate fi un om ratat. Vă întreb atunci care este formula succesului literar?

Succesul literar n-ar trebui să se numească succes. Succesul este în afaceri, în orice alte domenii. A zice că literatura este una de succes – da, bine, ca industrie. Să zicem că vinzi foarte multe cărţi şi, atunci, eşti un literat de succes, ceea ce nu obligă acea literatură să fie şi validă, să fie şi adevărată, să fie şi pilduitoare. Bunăoară, un poet care vinde o carte de poezie într-un tiraj de 500, 1.000 de exemplare. Este oare acesta succes? – 500 de exemplare? Poţi să-ţi cumperi din drepturile de autor 20 de îngheţate. Încăpăţânarea poetului stă în faptul că, şi fără motivaţia financiară a succesului, el continuă să viseze că poezia lui poate strecura un pic de lumină în întuneric, în nişte relaţii foarte formalizate.

Spuneaţi că aţi mai fost la Chişinău. Cu ce impresii plecaţi de această dată?

Mai mult ca oricând, am simţit că nici n-am plecat de-acasă. Mă simt la fel de acasă ca la Bucureşti, ca în România. Şi aici se vorbeşte în limba română şi nici măcar graniţa n-am simţit-o, pentru că am venit cu avionul, iar într-un ceas am ajuns la Chişinău. Aşa că sunt foarte acasă aici, la o oră distanţă.

Interviu realizat de Cristina Dicusar