Poezia a fost bătălia mea cu mine însumi

Viaţa poetului este plină de accidente, plină de întâlniri, e plină de lucruri neprevăzute, foarte sinuoasă. Şi acum îmi dau seama că poezia este un fel de cometă, care a venit brusc în viaţa mea şi m-a izbit pe la vârsta de 10-11 ani, când mi-am dat seama că cuvintele sunt aşa ca nişte mingi de ping-pong, ca nişte module, ca nişte elemente cu care te poţi juca, poţi construi lumi, poţi ului pe ceilalţi. Şi am început să mă joc cu cuvintele de la vârsta aceea, pentru că am găsit că îmi puteam construi lumi ale mele. Şi nu m-a mai părăsit niciodată această plăcere de a mă juca, de a inventa, de a provoca.

Poezia a fost iubita mea, amanta mea, patria mea, grădina mea secretă, limba mea secretă, refugiul meu, bătălia mea cu mine însumi, cu lumea. Niciodată nu am scris pentru mine. Încă de la vârsta la care eram elev, imediat ce scriam o poezie o duceam, o arătam cuiva. Am avut impresia că e important să circule cuvântul, nu scriam pentru mine, scriam pentru ceilalţi, aşteptam reacţiile la ceilalţi. Mi-am dorit de mic copil, aş spune, de la vârsta, ştiu eu, eram în clasa a patra, a cincea, să public. M-am bătut ca să public poeme.

Am debutat într-o revistă care – în România – se numea la ora aceea, în 1971-1972, Cutezătorii. Era revista pionierilor. Aşa am debutat eu în România. Un mare poet suprarealist român, care devenise între timp preşedintele Uniunii Scriitorilor şi care conducea revista Luceafărul, Virgil Teodorescu – poate că unii îşi amintesc de acest poet, pe care astăzi puţină lume îl mai citeşte –, Virgil Teodorescu m-a debutat în revista pionierilor de atunci cu două pagini de poezie. Ei bine, în acele pagini de poezie nu era niciun cuvânt despre patrie şi partid, nu era niciun cuvânt despre conducători şi despre socialism, despre viitorul luminos.

Se întâmplase ceva în viaţa mea încă de când începusem să scriu poeme, mi-am dat seama că trebuie să mă feresc de anumite subiecte. Şi cred că s-a întâmplat acest eveniment, această revoluţie interioară pe care eu mi-o explicam prin clasa a patra, când învăţătoarea mi-a zis: „Matei, te rog frumos, acum dacă tot eşti atât de bun la română, scrie un poem despre partid”. Ce am făcut? Am scris: partid iubit, care nu ştiu ce mai faci şi unde intrăm. Am scris cu rimă aşa, trei strofe şi învăţătoarea a zis: e bun, e bun. Şi m-am trezit după aceea cu el publicat în revista Zori noi, a judeţului. Şi în mintea mea de copil mi-am spus: ceva nu e în regulă. Ceva nu e în regulă.La Librăria Cartier la 27 mai 2012

A fost primul meu şoc cu puterea, prima mea revelaţie că sunt subiecte pe care nu trebuie să le abordezi, sau că nu trebuie să cedezi întotdeauna celor din jur, adulţilor. A fost primul semnal că poezia este mai degrabă un domeniu al rezistenţei şi că nu trebuie să faci concesii. Şi mai târziu, în toată existenţa mea de poet, instinctiv m-am ferit de ceea ce se numea comanda socială atunci. În mintea mea mi-am spus: niciodată poeme cu partidul, niciodată poeme cu ţara, deşi ţara, săraca… niciodată poeme cu preşedintele.

Viaţa mea a fost o aventură

(…) În Franţa însă am observat altceva – oricât de civilizată, de bogată ar fi o societate, de înaltă tradiţie democrată, puterea continuă să-i manipuleze pe oameni. Adică, ideea de manipulare continuă. Omul este în continuare supus unei forţe de spălare pe creier, dar prin alte mijloace. Mi-am dat seama, trăind în Occident de 25 de ani, ce puternică este spălarea pe creier prin publicitate, prin mode, prin societatea de consum, prin milioanele de produse care ni se oferă, de care noi nu avem nevoie, dar pe care le cumpărăm, prin televiziune, prin industria de divertisment, prin tot felul de gadgeturi, care-i fac pe copii sau pe adolescenţi să stea lipiţi ore şi ore în faţa unui ecran. Există forme de spălare pe creier, aş zice acum, că am trăit jumătate din viaţa mea în comunism şi jumătate de viaţă în Franţa, mai eficiente chiar decât pe vremea ceea.

Îmi spun cu stupoare: în definitiv, ce simplu era pe vremea comunismului să identifici răul, era vizibil. Îl ştiai, era Ceauşescu, Ceauşeasca, era partidul, era sistemul, poliţia, Securitatea, puteai să-ţi baţi joc de ei, să te amuzi, să scrii literatură contestatară. Răul era uşor de identificat. În aceste societăţi democratice, unde funcţionează partidele, democraţia uneori virează spre mascaradă, însă în  societatea abundenţei, în societatea de consum este mult mai dificil de identificat răul şi modul în care ţi se manipulează creierul.

Mie mi-a fost uşor în România să nu devin un funcţionar al gândirii unice, un supus al partidului. În societatea de consum îmi este greu să nu devin un consumator ideal, pentru că societatea de consum vrea să te transforme în ceea ce are ea nevoie – omul nou al societăţii de consum este consumatorul ideal. Îmi dau seama ce probleme au copiii, fetiţa mea, oamenii din jurul tău, să nu devii sclavul unei imagini în care consumul contează, banul contează, publicitatea contează, moda contează – să fii îmbrăcat exact cum trebuie, în momentul în care trebuie să-ţi schimbi la fiecare şase luni aparatul. Toate acestea sunt mult mai greu de captat în literatură, în poezie, în teatru.

Am continuat să scriu şi în Franţa, luptându-mă împotriva aceluiaşi duşman, de altfel, manipularea prin ceva. În aventura mea poetică, s-a ascuns în poezia mea – foarte puternic – şi teatrul. Nu degeaba la un moment dat am virat spre teatru, pentru că chiar şi în primele mele poeme… existau în unele din ele nişte fabule, nişte scenarii şi uneori unele dintre poemele mele au devenit piese. A existat o fuziune în poezia mea între teatru, dramaturgie şi verb şi multe dintre poemele mele s-au transformat după aceea în piese. Iar treptat-treptat, această amantă care mi-a fost poezia am abandonat-o şi am continuat să scriu în special teatru, şi am scris puţină poezie din 1987, de când am plecat din ţară. (…)

Faptul că cineva are curajul de a veni în faţa unui public viu şi de a spune ceva… Iar scriind pentru teatru, întotdeauna am scris pentru actori vii, care îmi obsedau gândurile, pe care-i vedeam. Eu n-am fost niciodată actor, n-am fost niciodată regizor, dar am scris pentru actori, am scris pentru perturbarea ordinii publice. Că e perturbarea plictiselii unui târg de provincie, că e perturbarea dogmelor noastre din cap… Teatrul e făcut să ne perturbe în sensul bun. Am fost un perturbator profesionist scriind teatru. (…)

Viaţa mea a fost o aventură, că am muncit, cum spunea cineva, am avut puţin talent, e adevărat. Am avut puţin noroc, e adevărat. În acelaşi timp ştiu că nu am câştigat încă partida şi de fapt nici nu-mi propun să fac bilanţul. Deviza mea este: când am avut un succes, a doua zi îl uit şi mă apuc de treabă. Când am avut un insucces, la fel – îl uit şi mă apuc de treabă.

______________

Fragmente din discursul ţinut la Librăria din Centru Cartier, 27 mai 2012, publicat pentru prima dată pe site-ul www.europalibera.org.