Pe insula comorilor (fragment)

Dimineaţa răcoroasă își revărsa prospe­ţimea peste munţii Los Amates. Soa­rele încerca să-și trimită razele tinere peste ţinutul stâncos. Pădurile erau prinse în mreaja unei amorţeli și totul era scăl­dat în tăcere. Clima ecuatorială ume­dă a Guatemalei crea un covor vege­tal nemaipomenit de bogat și verde. Micuţul cătun de la poalele muntelui trăia în armonie. Era pe vremea când se pierduseră urmele tribului mayan, iar populaţia sedentarizată forma mici așezări, îndeletnicindu-se cu ţe­sutul, împletirea coșurilor, sculptura și cu alte meșteșuguri.

Charlotte era una din locuitoarele acestui sat – o femeie tânără, cu pă­rul lung, puţin ondulat, cu buze sub­ţiri, ochi negri și misterioși. Începuse să locuiască aici cu soţul ei, Jack, după ce s-au căsătorit, iar viaţa de munte îi stârnea o admiraţie puter­nică. Timp de șapte ani nu avusese­ră copii, iar venirea pe lume a fetiţei lor Dasy le-a adus soarele în cămin. Ades obișnuiau să petreacă serile pe malurile râului Izabal. Aici au trăit cele mai frumoase clipe, plantând în inima micuţei lor o mare dragoste. Viaţa de zi cu zi se limita la împletirea coșurilor pentru Charlotte, în timp ce soţul ei se ocupa de sculptură și construcţia caselor. Puţinul lor venit le-a permis construirea unei gospo­dării drăgălașe pe malul lacului, care a devenit curând un adevărat univers familial. Odată cu trecerea timpului părea să crească și fericirea lor, însă dezastrul s-a produs chiar atunci când parcă nimic nu era în stare să-i despartă…

Era o zi obișnuită. Charlotte îm­pletea coșuri, îngânând un cântec fetiţei din leagăn, când se auziră pași grăbiţi. În câteva clipe, în cadrul ușii apăru o femeie cu faţa înlăcrimată, a cărei expresie trăda o mare neliniște.

– Char… Charlotte!…

Charlotte sări în picioare.

– Ce este?!

– So… soţul… tău…

La auzul acestor cuvinte, tânăra femeie începu să alerge disperată spre casa unchiului Clark. Acolo tre­buia să lucreze Jack în ziua aceea. Inima îi bătea cu putere, iar în minte îi reveni dialogul de dimineaţă:

– Astăzi îl voi ajuta pe unchiul Clark să-și repare acoperișul. Furtuna de astă-noapte i-a spart o parte din el. Are nevoie de ajutor.

– Bine, Jack, ai grijă de tine.

– Nu-ţi face griji. Jack al tău știe să-și facă bine meseria!

Când ajunse la casa lui Clark, Charlotte văzu o mulţime de oameni: vecini și cunoscuţi, care la vederea ei s-au retras. Alături, jos, într-o baltă de sânge, zăcea un trup neînsufleţit, un trup care altădată era „idealul” ei. Acele mâini, atât de puternice altă­dată, zăceau acum frânte; faţa plină de zâmbet acum era zdrobită. La fel de zdrobită ca și inima celei ce pri­vea… Jack nu mai era.

Această imagine îi zdrobise inima lui Charlotte. Era îngrozitor ceea ce vedea în faţa ochilor. Deodată, lumea din jurul ei începu să se rotească. Pi­cioarele i s-au muiat, neputând s-o mai ţină. S-a prăbușit. Afară a înce­put să plouă…