Omul măştilor fericite

Lumea poartă măşti. Cuvintele poartă măşti. Viaţa îşi atribuie şi ea o mască pe potrivă. În acest bal mascat e o adevărată onoare să cunoaştem omul care pipăie măştile, care şi le imaginează, care le construieşte – omul măştilor… E Glebus Sainciuc.

La cei 92 de ani e omul măştilor fericite, plin de zâmbet, energie şi optimism. Artistul plastic basarabean e cunoscut mai ales pentru colecţia de măşti din papier mâché, dar este şi autor a mai multe lucrări de pictură şi grafică. Artistul se distinge prin originalitatea stilului, un incontestabil talent actoricesc şi umor subtil.

Destinul nu era decât o mască, afirma Emil Cioran. La Glebus Sainciuc masca e, de fapt, un destin. Fiecare piesă din galeria măştilor sale reprezintă o sinteză de sculptură, grafică, pictură. Interpretarea lor scenică include vestimentaţia umorului generos, completat de accesorii indispensabile, precum gestica şi mimica. Toată această ţinută de podium e menită să releve chipul personajului portretizat. Astfel, artistul recurge la un soi de nanotehnologie plastică prin care fiecare mască capătă vitalitate. Acest tip de creaţie a cucerit scene prestigioase precum cea a Festivalului Internaţional de Teatru de la Avignon, a Televiziunii Centrale din URSS, dar şi a multor localităţi basarabene. „Designul” abordat şi prestaţia formidabilă au atras aprecierile unor somităţi, cum sunt artistul Arkadi Raikin, mimul Marcel Marceau şi filosoful Jean-Paul Sartre.

În domeniul picturii, plasticianul îmbină diverse forme de expresie şi debutează cu nişte compoziţii din viaţa personajelor de pe atunci (viticultori, ingineri, poeţi ş.a.). Astfel, patrimoniul nostru naţional se poate bucura de picturi cum sunt La ferma de lapte, Masa mare, La uzina „Electromaşina” etc.

În seria portretelor se includ poeţii Petru Cărare, Leonida Lari, Valeria Grosu, Iulian Filip ş.a. În timp ce autorul jongla cu ulei, guaşă, cărbune, se detaşează un excelent portret al Mariei Cebotari, realizat într-o perioadă când numele interpretei era încă ţinut la index de către autorităţi.

O dovadă a diversităţii creatoare plasticianul ne prezintă în grafica de şevalet, ilustraţia pentru carte şi grafica militantă publicată în periodicele timpului. Însă excelarea maestrului a fost determinată anume de apariţia Bagatelelor, o serie de compoziţii create prin asociaţie cu muzica (hârtie, tuş, circa 300 de lucrări). Acestea i-au asigurat o popularitate imensă, fiind răspândite pe toate meridianele globului.

Artistul aproape că a realizat un tur în jurul lumii, iar corabia măştilor sale a acostat prin cele mai diverse expoziţii organizate în muzeele de peste hotare: Sofia, Baku, Kiev, Odesa, Lvov, Havana, Montreal, Paris etc. Din fiecare port îşi lua idei ingenioase şi îşi ridica pânzele albe ca să revină mai creativ şi mai popular, iar dacă apele erau prielnice îşi materializa fiecare idee într-o mască. Astfel, colecţia sa de măşti este una, de-a dreptul, impresionantă. În ea se regăsesc diverse personalităţi ale vieţii culturale româneşti (Mihai Grecu, Aureliu Busuioc, Nicolae Sulac, Grigore Vieru, Ion Ungureanu, Mihai Cimpoi, Ana Blandiana, Adrian Păunescu şi mulţi alţii) sau din alte spaţii spiritual-(geo)grafice (Aleksandr Soljeniţîn, Alla Pugaciova din Rusia; Luciano Pavarotti din Italia; cântăreaţa Anne Veski din Estonia; poetul Imants Ziedonis din Letonia etc.).

Oricât de cinematografică ar părea viaţa unui artist şi oricât de teatrale sunt măştile sale, maestrul se bucură şi de un film documentar intitulat Glebus, o creaţie a regizorului Valeriu Jereghi. Nu e nici thriller, nici dramă, e un film marca (S)ainciuc (F)enomenal, în care arta capătă dimensiuni inimaginabile.

O aspiraţie nu moare, cel mult se-mplineşte, spunea Valeriu Butulescu. Cu siguranţă, aspiraţiile lui Glebus Sainciuc s-au împlinit, astfel creaţia lui poartă cu mândrie o medalie a popularităţii, originalităţii şi inventivităţii.

Maestrul afirmă că soţia sa, Valentina Rusu-Ciobanu, i-a lungit viaţa cu prezenţa ei. La facultate „chiuleam de la ore ca să-mi petrec timpul cu ea. O desenam mereu”, spunea artistul. Acest talent comun nu doar le-a indicat „pozitiv”, ci i-a unit în numele creaţiei. Chiar şi masca pe care i-a dedicat-o e o dovadă de conexiune magică, de cunoaştere până la cele mai insesizabile trăsături. Artistul nu a ezitat să-şi creeze şi o proprie mască. Doar atunci când te reinventezi pe tine devii credibil şi neobişnuit. El a ajuns chiar şi la Julio Iglesias cu o mască muzicală prin cromatică şi improvizaţie, iar tehnicile sale nu doar i-au creat o carte de vizită, i-au creat o personalitate.

Nepoţii îi spun BuGle („Bu” de la bunicu’ şi „Gle” de la Glebus), iar acesta cred că e cel mai apreciat titlu onorific al său. Pe lângă aceasta, s-a bucurat de numeroase diplome de excelenţă şi titluri preţioase, cel mai recent dintre ele fiind cel de doctor honoris causa al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (2009). Distincţiile oferite sunt mărturii ale aprecierii unui efort colosal şi, alături de creaţiile sale, constituie veridice albume memorialistice.

Masca se pare că a devenit un nou „dress code”. Azi, la începutul secolului al XXI-lea, ca şi ieri, sub mulţimea penelor colorate şi a cristalelor Swarovski se ascunde ceva irelevant. Dorinţa de a părea altceva decât eşti domină nu numai în lumea misterioasă a carnavalelor veneţiene, ci şi în lumea noastră, a personajelor cu măşti. Oamenii adoră să se ascundă, de aceea poartă în geanta lor câte o mască pentru fiecare situaţie. Fie că ea, masca, vine să ne acopere adevăratul chip, fie că adevăratul chip seamănă mai mult cu o mască, Glebus Sainciuc o retuşează, îi dă culoare, zâmbet, riduri, o transformă, astfel, într-o operă (de artă).

Ce este mai rău? Să pierdem măştile sau să nu le putem îndepărta? E mult mai rău să nu conştientizăm valoarea unui artist de o asemenea amploare, deoarece, fără creaţia lui, istoria măştilor e ca florile de plastic – nu respiră.