Oare Ţara asta a uitat de noi?

Un spectacol-provocare, care nu poate lăsa pe nimeni indiferent, a avut loc în incinta Teatrului „Satiricus Ion Luca Caragiale”, în regia lui Sandu Grecu, după piesa „Transnistria”, de Constantin Cheianu. Realitatea imediată te trezea la fel de „imediat” şi te implica în ea, astfel încât aveai senzaţia că în sala de spectacole nu existau spectatori, ci numai personaje – deveneai şi tu unul dintre ei. Uneori mi se părea că oricine s-ar fi urcat în scenă, putea căpăta uşor un rol, putea să-şi joace, alături de ceilalţi actori, propria viaţă…

M-a uimit modalitatea de a începe spectacolul: scena transformându-se la început într-un ecran de cinema pe care se derula un film documentar despre războiul din Transnistria.

Apoi aceste scene au fost intercalate cu monologul impresionant al combatanţilor ucişi care povesteau o istorie de război ce surprindea atât prin conţinutul ei, cât şi prin veridicitatea jocului actoricesc.

Îndată după monolog, spectatorul era introdus în miezul războiului din Transnistria (1992). Începeam să-mi aduc aminte de povestirile părinţilor şi bunicilor despre război pe care, înainte de spectacol, le credeam un vis.

Costumele erau preponderent militare, actorii purtând uniformă pe tot parcursul spectacolului – fie că era vorba de 1992, pe timp de război, fie de 2001 (când războiul se terminase demult) – creând impresia că niciodată n-au să-şi poată scoate aceste haine; lucru menţionat de Nina Toderico (femeia 1) în monologul său spunând că, în ţara în care trăieşte, războiul nu se termină niciodată.

Au urmat scene impresionante atât prin conţinut, cât şi prin emoţia transmisă de jocul actorilor. Spre exemplu: au fost luaţi doi prizonieri – unul moldovean (actorul Iurie Popa) şi altul rus (actorul Mihai Ciolac) – Liderul (Igor Mitreanu) alegând să-l împuşte pe cel moldovean, iar pe cel rus – să-l elibereze (sic!); sau discuţia dintre un fin şi un cumătru aflaţi de diferite părţi ale baricadei, siliţi să se războiască între ei şi, respectiv, alte scene în care actorii transfigurau scenariul autorului într-o realitate cu adevărat dură.

S-au desfăşurat evenimente ce ţin de anii 2000-2001 – ocuparea clădirii de pe strada Corobceanu de către foştii combatanţi. Jocul actorilor nu se deosebea: era acelaşi care a fost în anii de război din Transnistria: îmbrăcaţi, la fel, în uniformă militară şi sortiţi unei lupte continue cu conducerea propriei ţări, fiind şi mai dezamăgiţi (lucru demonstrat de prezenţa printre combatanţi a celor două femei şi de monologurile lor).

Ieşind din sala de spectacol, după aplauzele binemeritate atât de actori, cât şi de scenarist şi regizor, am realizat că „Ţara asta a uitat de noi” nu poate fi un simplu spectacol – denumirea aceasta nu-l încape.

E, mai degrabă, o tragedie a poporului român din stânga Prutului, a unei bucăţi de ţară ruptă de la matca sa…