O Românie prea altfel
Apărută pe piață în decembrie 2012, recenta carte semnată de Lucian Boia De ce este România altfel? devine un adevărat fenomen editorial. În doar câteva luni, lucrarea s-a vândut în peste 30 de mii de exemplare și a stârnit nenumărate dezbateri. Controversată și seducătoare, cartea condamnă eșecurile țării de-a lungul istoriei și prezintă românii dintr-o perspectivă radicală, cvasiextremistă, lăsând loc pentru multiple interpretări.
Lucian Boia, emerit istoric și profesor la București, încearcă încă o redefinire a istoriei naționale. În încercarea de a explica de ce este România altfel, eseul reia istoria națională într-o cheie individualizată și o comentează. România e altcumva, fapt de care Boia este sigur. Acest fapt se datorează întârzierii cu care a apărut pe hartă și poziției sale dezavantajoase, fiind departe de centrele europene și, în același timp, în drumul tuturor. În România domnea analfabetismul pe când în țările europene se înființau primele universități, țăranii dependenți de aici nu știau că drepturile lor pot fi asigurate de o Constituție sau că manufactura poate fi lesne înlocuită cu mașinării performante. Această flagrantă întârziere politică, economică și culturală între România și Occident se resimte până în prezent. Nu ne este greu să-i dăm lui Boia dreptate, bunicii noștri încă nu au uitat cum arată o sapă și rar când își pot permite mai mult de două oi.
Lucian Boia pune la îndoială originea românilor bazată pe criteriul purității daco-romane. România este altfel, pentru că e un amestec inconfundabil de coloniști, modele și influențe. Istoricul, într-un mod impulsiv și categoric, demitizează și contestă puritatea sângelui român. Are și argumente. Dacia a fost cucerită de provinciali romanizați, dar nu romani la origine. Iar de-a lungul istoriei, România a trecut prin zeci de modele, începând cu cel slavo-bizantin, turco-fanariot până la cel occidental, democratic. Limba română e o oglindă a acestei mixturi, un paradis al împrumuturilor lingvistice într-un cadru romanic.
La fel de frustrantă e recunoașterea faptului că modernizarea României începe abia în secolul al XIX-lea. Boia nu se oprește aici, ci continuă tranșant demitizarea patrimoniului românesc. Prima modernizare a țărilor române e opera generalului rus Kiseleff, sistemul sanitar al țării a fost organizat de francezul Carol Davila, iar multe biserici au fost zugrăvite de italienii Schiavoni, Levaditi și cehul Chladek. Un mănunchi de adevăruri care dor. Boia pune la bătaie și cazul delicat al lui Eminescu, a cărui originalitate europeană o consideră relativă și discutabilă. Istoricul e într-atât de pornit să demonstreze nepriceperea poporului român, încât afirmă că orice excepție nu face decât să confirme regula. Fără a lăsa loc pentru discuții sau replici.
După Boia, românii sunt mărginiți și marginali, incapabili de a se supune legilor într-o țară în care corupția și clientelismul stau în capul mesei. Poporul român și-a fabricat originea măreață și istoria eroică, adevărata cultură a țării fiind de fapt cea a supunerii. Aici, Lucian Boia a trecut de partea clișeului și a frustrărilor care-l macină, probabil, de prea multă vreme. Aici, istoricul a stârnit critici și obiecții. Profesorul a blamat tot ce-i românesc și l-a catalogat inferior, adăugând pe deasupra că orice societate are ceea ce merită. E doar o formă elegantă de a spune că românii sunt retardați cultural, politic, economic și o merită pe deplin. Alții i-au împărtășit părerea, pun pariu că ăia se consideră mai mult decât români.
După mine, Boia a trecut limita admisibilului, discreditându-și propria țară. Domnia Sa trebuie să fie conștient că astfel alimentează frustrările unei țări și așa defavorizate istoric și geografic. O fi România instabilă, hărțuită pe timpuri de turci și obosită de comunism, n-o fi inventat electricitatea sau telefonul, dar nu e, cu siguranță, o țară atât de proastă încât autorul să se întrebe: „Să fie un blestem?”.
Și fără cartea profesorului, tinerii de azi preferă străinul în detrimentul naționalului. Locul pe care și-l aleg pentru studiu sau trai este cu atât mai bun, cu cât mai departe se află de casă. De parcă aici ar exista vreo gripă incurabilă, RO1 sau MD1, ce duce negreșit spre eșec, inferioritate şi regres. Nu încurajez publicarea unor istorii înflorite „de succes” sau excesiv de patriotice, în care ne considerăm cea dintâi națiune. Dar rămân la ideea că mai avem nevoie de Eminescu și de panglica tricoloră legată fundă. Dar oare numai de acestea?