O excepție firească
O abordare serioasă a literaturii presupune și referirea la operele Antichităţii, în absenţa cărora e cu adevărat problematic să aflăm cum ar fi evoluat arta limbajului. Însă, de la un anumit nivel, referirea la literatura Antichităţii poate deveni pur și simplu frustrantă, date fiind lacunele – cel mai probabil, de neremediat – survenite în unele texte de o reală valoare1. O excepţie mirobolantă aflată la celălalt pol e romanul Dafnis și Cloe de Longos, unicul roman bucolic al Antichităţii păstrat integral, o carte pe care poţi s-o citești în câteva ore, ca să îi porţi amintirea plină de lumină pe tot restul vieţii. Să nu neglijăm următoarea părere, mai mult decât avizată, a lui Goethe: „Este bine s-o recitești an de an ca să înveţi de la ea și să-i simţi, de fiecare dată, frumuseţea”. Ce mai contează reversul monedei, id est faptul că nu știm mai nimic despre autorul romanului? Or, știind că Longos e autorul acestei capodopere, suntem deja în posesia unui amănunt esenţial pentru biografia lui, amănunt mai valoros poate decât orice altă informaţie pe care am putea-o afla. În definitiv, cel mai important mod în care poţi cunoaște un autor e să-i cunoști opera. Neasistate de lectura prealabilă sau ulterioară a operei, studiul metaliterar și cel biografic reprezintă un joc secund, nicicând pur.
Dafnis și Cloe, personajele principale ale romanului, sunt create în baza principiului simetriei, care, în cazul de faţă, constituie un filon al sublimului, producând senzaţia încântătoare a faptului că totul ar fi trebuit să fie anume așa cum a fost. Lamon, căprarul, găsește un băieţel alăptat de o capră; ia pruncul și îl duce acasă la soţia sa, Myrtale. Băieţelul e botezat Dafnis. Peste doi ani, Dryas, oierul, găsește o fetiţă alăptată de o oaie; ia fetiţa și o duce acasă la soţia sa, Nape. Fetiţa e botezată Cloe. De la 15 și, respectiv, 13 ani, Dafnis și Cloe devin, la rândul lor, păstori. Îi apropie un sentiment inedit – Cloe simte o plăcere tulburătoare atunci când vede corpul pur al lui Dafnisîn timp ce el se îmbăia. Eros îl va săgeta ceva mai târziu pe Dafnis, care trebuie să-l înfrunte pe rivalul său, Drocos (e adevărat, totul era previzibil de vreme ce Cloe se îndrăgostise deja). Dragostea tinerilor păstori e secondată de alte două personaje: primul este bătrânul Filetas, care le vorbește tinerilor despre dragoste în trei etape (fizice) – îmbrăţișarea, sărutul și culcatul împreună. Cel din urmă eufemism pentru sexualitate va tensiona oarecum lucrurile, căci doar stând culcaţi unul lipit de celălalt, îndrăgostiţii nu simt ceea de ce aveau nevoie. Pe lângă Filetas, prezenţa care secondează amorul lui Dafnis și Cloe este Lycainion, cea care îl iniţiază pe Dafnis, dezvăluindu-i detalii pe care tânărul protagonist nu le cunoștea la acea vreme. Bineînţeles, în cele din urmă, personajele ajung să trăiască iubirea în plenitudinea ei.
Deși nu are legături exprese cu tema primordiilor, Dafnis și Cloe poate fi privit și ca un roman despre începuturile lumii, implicit despre un posibil cadru originar al condiţiei umane. Deplina candoare a personajelor, completată de imaginea idealiza(n)tă a insulei Lesbos, locul de unde începe totul, imprimă acţiunii o nuanţă inalterabilă de mitic. De o absolută simplitate, următorul pasaj constituie un tablou plauzibil și rezistent esteticește al vremurilor primordiale: „Vânând odată pe insula Lesbos, am intrat într-o dumbravă a nimfelor și lucrul ce mi se înfăţișă ochilor fu cel mai frumos din câte văzui vreodată: icoana plină de vrajă a unei povești de dragoste. Copaci falnici și flori gingașe creșteau în dumbrava aceea minunată, dar o singură apă ce murmura dintr-un izvor ţinea în viaţă toate. Cu cât priveai, cu atât mai mult te bucurai, căci totu-n jur părea izvodit de o mână măiastră anume spre a proslăvi dragostea”. În fapt, dragostea este nu doar proslăvită, ci capătă statutul de adevăr ontologic fundamental. Fără a cădea pe panta dulcegăriei, animată în schimb de o inocenţă neforţată, Dafnis și Cloe se dovedește a fi povestea a doi oameni care, din moment ce cunosc dragostea, nu mai pot trăi altfel decât iubind.
Să ne întoarcem literalmente la Adam și Eva: dacă în prima carte a Bibliei condiţia umană este pusă în legătură cu păcatul originar, cu marea pierdere a Edenului, se poate spune că Longos ilustrează începuturile condiţiei umane pornind de la această mare găsire a două fiinţe menite să fie împreună, care ajung să fie împreună spre a crea o singură fiinţă „aurorală, nefisurată”, cum ar spune Mihai Cimpoi. Dincolo de finalul romanului se întrevede o lume după Dafnis și Cloe, ce ar urma să existe sub semnul acestei povești de dragoste arhetipale, de un firesc care o face excepţională și de o excepţionalitate care îi determină firescul.
Dumas susţinea odinioară că romanul a existat dintotdeauna2. Păstrând proporţiile, putem raporta această consideraţie la romanul imemorial pe care l-am pomenit, Dafnis și Cloe. Rămânând la aceleași proporţii, aș fi putut afirma că romanul Dafnis și Cloe va exista pentru totdeauna; în tot cazul, cred că această carte o să dispară doar împreună cu toate celelalte cărţi (perspectivă îndepărtată, la care, desigur, nu-mi face plăcere să mă gândesc). Pentru că am adus vorba despre plăcere, le recomand cititorilor să dubleze plăcerea lecturii cu cea a muzicii baletului „Dafnis și Cloe”, de Maurice Ravel.
_______________
1 Un exemplu notabil e Satyricon de Petronius, roman despre care se spune că ar fi de mari proporții și care a fost editat – inclusiv la Chișinău – într-o variantă plină de discontinuități, întrerupându-se într-un moment de importanță pentru epicul scrierii.
2 Cititorul recunoaște începutul din ”Geniu pustiu” de Mihai Eminescu, roman care a fost editat – inclusiv la Chișinău – într-o variantă care se întrerupe, singura cunoscută, în condițiile în care Eminescu a abandonat lucrul la această scriere.