Noroiul

I

Plouase două toamne consecutiv, de parcă nu ar fi existat alte anotimpuri între ele. Era perioada în care aștepți soarele, iar liniștea monotonă dinaintea furtunii (care nu mai vine) îți dă de înțeles că ploaia nu se va opri.

Pe strada a patra, respectiv, în a patra intersecție, pe partea stângă a străzii principale s-a format – din praf, frunze mucegăite, gunoaie și alte organisme moarte – noroi. S-a adunat atât de mult, încât mlaștinile de la periferia acelui oraș puteau deveni zone turistice. Aerul s-a umflat cu particule nămoloase și tot ce respira viu se coagula în alveolele plămânilor sub forma unor cheaguri de mâl. Tot acel sector era numai mocirlă.

Acolo, în acea dimineață care nu se deosebea cu nimic de precedentele sau de viitoarele, în acea dimineață în care s-a născut El, s-a blocat, în noroi, în fața casei sfințite seară de seară cu apă „cerească”, o mașină dărăpănată. Avea o sirenă fixată sus, fix pe centru, precum un coș puberal nedorit. Se distingeau pe maşină urme ale unor cifre, scrise, probabil, cu ultima vopsea găsită în garajul proprietarului. Cu toate acestea, motivul din care devenea evidentă apartenența acestei mașini unui spital era mirosul înțepător de medicamente și cel insuportabil de morfină.

Totuși, de ce se înnămolise anume acolo?! Toate străzile din împrejurimi erau, de fapt, noroioase. De ce nu se oprise pe altă stradă, aflată în reparație de ani întregi, luată în exploatare de o companie împuțită de stat?!

După mai multe încercări forțate ale rablei, soldate doar cu aruncare de noroi în toate direcțiile, șoferul a decis să coboare. Tușea. Tușea mașina, nu acel bărbat a cărui față era prea schimonosită pentru a fi memorată cumva. Tot ce ar fi putut rămâne în mica Sa memorie era faptul că omul care a coborât avea cizme de cauciuc până la genunchi (de parcă ar fi știut ca va rămâne blocat acolo). Iar El urmărea mișcările pe geam – învățase să meargă la acel moment.

Coborâseră apoi două persoane în halate albe. Călcaseră în noroiul kaki-cafeniu-negru, cu pantofii lor albi, cu un vădit dezgust, care ar face pe oricine să-și întoarcă mațele pe dos.

Era un bărbat tânăr și bine făcut, cu părul prins în coadă și cu o barbă care i-ar fi provocat invidie oricărui arab. Cel de-al doilea era, de fapt, o ea. Avea halatul scurt, cu un decolteu provocator, etalându-și picioarele și sânii fără vreun impediment moral sau de ordin profesional. Ciudat. Poate, în instituția în care lucrează nu le sunt impuse regulile standard din spitalele ordinare de stat.

Au schimbat două-trei cuvinte cu șoferul și s-au pus pe fapte. Au împins, au alunecat, s-au umplut de noroi vâscos și nu au putut urni acea „conservă pe roți”. Era înțepenită, de parcă prinsese rugină întreaga caroserie și, vârf la toate, părea că orice țeavă, orice cablu, roșu, galben sau verde se prinsese irevocabil de pământ.

Când cei doi au urcat, indiferenți și ironici, înapoi în mașina alb-roșie, de parcă ar fi avut tot timpul din lume, El învățase să vorbească, să citească, să scrie și adunase cu lopata atât de mult noroi din jurul casei, încât puteai reconstrui castelele persane.

II

 Începuse să meargă, deja singurel, la școală. Mama era prea obosită de mocirla vieții ei și de cea de-afară. El pleca, în fiecare dimineață, pe același drum, ocolind mașina, cu prezența căreia era atât de obișnuit, încât nu-i mai dădea atenție. Nu-L sfida nici mimica neschimbată a omului, care tot săpa în jurul ei, fumând calm o țigară, făcând cercuri negre-surii de fum.

Din Volkswagenul nemțesc istovit, locuitorii de pe strada a patra, respectiv, din a patra intersecție, pe stânga străzii principale, nu-și amintesc să mai fi văzut pe cineva coborând decât o singură dată. Era omniprezent doar șoferul, cu cizmele sale de cauciuc pline de noroi până la nivelul genunchilor.

Deși vremea se tot schimba, mâzga vâscoasă, cleioasă și de o culoare respingătoare nu făcea altceva decât să se adune. Ce a fost floare a devenit noroi. Ce a fost insectă, tot în noroi s-a metamorfozat. Ce a fost timp, s-a închegat, între degete, în boțuri încă umede de noroi.

III

El se întorcea de la serata de absolvire a liceului. Primise, pentru toată munca depusă, binemeritatul premiu. Se apropia de casă, iarăși cu pantofii în mână, și cred că nu a aflat niciodată de ce a simțit că trebuie să se oprească lângă acea mașină cu iz de morgă. Proprietarul schimba anvelopele roților din spate. Arătau jalnic anvelopele vechi, aruncate nu departe de mașină. Erau totalmente uzate: s-au ros atât de mult, în timpul încercărilor disperate de a ieși din mocirlă, încât au făcut găuri și acum semănau cu o pereche de ciorapi scârboși, purtați în exces.

Fără a avea vreun scop, El i-a oferit ajutorul. S-a aplecat, în pantalonii săi noi, călcați migălos la dungă, iar paltonul i s-a contopit lent cu noroiul în care a îngenuncheat, devenind mai greu.

Nu a primit mulțumiri, nici zâmbete, nici măcar un „la revedere”, de parcă toate acestea ar fi fost în plus.

IV

 Ajutoarele nu au venit nici atunci când ploile din toamna următoare au spălat, până la oase, totul împrejurul acelor patru străzi. Nimeni nu a chemat ajutoare. Nimeni nu a acceptat ajutoare, iar unica maşină care pornise înspre acel loc, chemată de o persoană anonimă, a făcut un accident soldat cu zero victime, dar cu efecte „speciale” incompatibile cu viitoarea funcționalitate a mașinăriei.

El ajunsese, pe atunci, ceea ce și-a dorit mereu: inginer în domeniul construcțiilor civile și al drumurilor. Era pe cât de naivă, pe atât de logică alegerea sa. Și-a dorit mereu să poată face ordine în mizeria de pe acele câteva străzi uitate parcă de Dumnezeu. A renunțat indignat la postul de director general al firmei în care era angajat, în schimbul posibilității de a participa direct la repararea acelui sector al Său. Însă nu a primit niciodată vreun ordin de lucru privind acea zonă.

Venind acasă într-o seară banală, s-a întâlnit cu Domnul „Incognito”, care mergea încet, de parcă ar fi călcat pe propriile gânduri, având în mâini două canistre. Mașina cu vopseaua crăpată și cojită, unde pătrunseseră umezeala și noroiul, era tot acolo. Avea deschis capacul care acoperă rezervorul, deci omul mergea, probabil, să ia niște combustibil. Măcar de i-ar da foc și ar părăsi-o acolo! – ocupa tot drumul de-a latul.

Ambulanța nu se mișcase din loc nici atunci când mama Sa plecase, căci, din păcate, oamenii pleacă, făcând loc pentru alții. E vorba de echilibru: pentru a primi ceva, trebuie să dăm altceva în schimb. Când câștigăm, de fapt, pierdem…

El a primit o iubită. Doar o iubită, dar îi era de ajuns ca să fie fericit. Învățase să trăiască din puținul pe care îl are, căci noroiul le umpluse atât de mult existența, până peste prag, în casă, încât cei care se mai plângeau erau catalogați drept incompatibili cu societatea.

Orașul s-a schimbat radical datorită noului primar, care a câştigat partida contra oponentului său cu o jumătate de vot, oferit de către ultimul alegător întârziat la scrutin – un mucos epileptic, care abia devenise major și, neștiind cum să împartă „dreptatea”, i-a dat jumătate de vot candidatului ales, iar cealaltă jumătate a păstrat-o pentru sine, drept garanţie.

S-au produs zeci de schimbări, iar ambulanța înnămolită tot aștepta. Cele patru străzi, ajunse deja stradele, în urma ultimei legi aprobate privind mărimea drumurilor (în funcţie de importanța lor), erau tot îmbâcsite cu mâlul secular.

V

În ziua nunții sale, vecinii l-au văzut ieșind îmbrăcat la patru ace, pășind grăbit și emoționat. Ducea cu El, învelit în peliculă transparentă, un alt costum: negru, călcat cu grijă, cu o cămașă albastru-deschis (la fel ca ochii Săi) și o cravată cu buline. Bizar. Era totuși conștient că, odată ieşit „la suprafață”, va avea nevoie neapărat să-și schimbe hainele îmbibate cu noroi.

A trecut preocupat pe lângă „hârbul” nemțesc care huruia din adâncul motorului, scoțând sunete asemănătoare cu tușitul incontrolabil al unui individ bolnav de tuberculoză. Nu a observat nici luminile brun-roșietice ale sirenei semiacoperite cu acea substanță a rutinei celor patru străzi, ajunse stradele. Și, probabil, nu a reușit să remarce că beculețele care emanau lumină se roteau în direcții opuse unul față de altul și contra mersului acelor ceasornicului.

Când se întorcea cu proaspăta Sa soție în brațe, amețit de-a binelea de șampania băută cu însetare și dorință improprie Lui, a făcut ceea ce nu i-a „fulgerat” niciodată prin gând. L-a invitat pe acel tip straniu, proprietarul mașinii de salvare – șoferul, care în acel moment, plin de funingine și noroaie, schimba țeava de eșapament, în casa lor să bea un pahar de whisky pentru tinerii căsătoriți. Băutura a fost motivul pe care l-a evocat El mai apoi, neputându-și aminti care a fost scuza șoferului (un „nu am timp!” sau „nu e timpul…”) și de ce El a pornit clătinându-se spre poartă fără a insista. 

VI

Ar fi inutile povestirile martorilor care menționau că L-au văzut, nu o singură dată, jucându-se cu băiețeii Lui, muncind în curtea casei, adunând noroiul grămăjoare (făcându-și din asta o ocupație) sau iubindu-se cu soția Sa. Și ar fi de asemenea redundant de menționat că acei martori au observat o mașină în stare deplorabilă, blocată în centrul străzii, ajunsă, de fapt, cea de-a patra stradelă. Se pare că încremenise acolo și făcea parte din anturaj – nu putea fi exclusă din peisaj.

Volkswagenul prinsese țurțuri de noroi pe față și pe spate, iar El își crescuse o barbă care prinse a încărunți. Vopseaua de pe biata mașinărie căzuse, nemaiputând rezista umezelii, care o umflase dedesubt ca o bubă cu puroi. El pierduse primele fire de păr de pe vârful creștetului.

Aici timpul nu mai e timp, deși pare că totul decurge obișnuit.

Avea în palmaresul Său de muncitor calificat 47 de străzi de importanță națională și alte 103 stradele reparate. Din păcate, modestia excesivă nu i-a permis niciodată să ia în considerare și acele 200 de proptele instalate gratuit prin împrejurimi: pentru vecini sau bătrâni ale căror case porneau a se scurge împreună cu mâlul. A renunțat la serviciu, deoarece soția Sa, iarăși însărcinată, nu mai reușea să adune nămolul din casă, care ajunsese la nivelul câtorva degete deasupra plintei.

Ieșind zilnic în curte, încetând să caute explicații de ce o face, a început a nota fiecare zi în care mașina de salvare nu mai încerca să părăsească locul în care rămăsese blocată. Scrisese în carnet numărul 1460: ziua în care șoferul a coborât din Volkswagen cu o cârpă în mână și a început a o lustrui.

Fiecare mișcare circulară pe care o făcea părea o inutilitate.

De ce ar mai trebui să arate frumos un hârb?! Și de ce ar dori cineva, plictisit până în măduva oaselor de anturajul în care se află, să schimbe măcar un firicel de praf fără a încerca să evadeze din rutină?! Acestea sunt întrebări pe care nu și le-a pus nimeni.

VII

Ziua la care trebuia să ajungem era aceea în care a apărut soarele.

A simțit venirea primăverii ca o zdruncinare în piept. O lovitură, două. Simțea cu tot corpul că avea în el o bombă cu ceas și auzea cum în piept se perindau secundele. Din păcate, nenorocitele coincideau cu ritmul bătăilor pompei Sale de sânge, iar ea se grăbea mai mult ca niciodată.

A bâjbâit pe tastele telefonului și a sunat la cel mai apropiat centru medical. Ciudat. Nu i-au pus întrebări. Nu a avut loc nici măcar o mică anchetă enervantă, care se face mereu, când cineva urlă de durere, de către vocea de partea cealaltă a firului: nume, simptome, locul unde doare.

În doar câteva clipe s-au auzit bătăi în ușă. A intrat în casă tânărul doctor împreună cu asistenta sa cu forme voluptuoase. Fără întrebări, L-au urcat pe targă și au pornit spre ieșire. Aveau privirile pline de satisfacție, dar nu acesta a fost motivul șocant: El și-a dat seama că cei doi nu s-au schimbat deloc din momentul când, mic fiind, i-a observat pe geam.

Afară aștepta, pentru prima oară nerăbdător, șoferul.

L-au urcat pe ușile din spate și cei doi s-au așezat alături. Șoferul a pornit motorul gripat și s-au urnit din loc cu toată forța care nu a fost găsită sau nu a trebuit să fie găsită cât au stat înnămoliți.

El a ridicat capul. Tot ce a văzut pe geam era un peisaj cu totul nou. Noroiul dispăruse, parcă absorbit de tot ce mișcă. Stradelele erau măturate de nisip roșiatic, adus de vântul Saharei. Și abia atunci, El a început să existe cu adevărat.

A înmuiat degetele în nămolul rămas pe papucii săi, unicul rămas adevărat și a scris pe geamul mașinii, care mergea într-o direcție nedefinită: „OPRIȚI!”