Non fare la vittima!

 
– Și pe duminică ce planuri aveţi? Mergeţi la vot, apoi?… – îl întrebam pe fiul meu la puţine zile până la alegerile din 30 noiembrie anul trecut.
— Nu neapărat că mergem la vot, răspunse.
— ?!!…
— E și asta o atitudine, mi-o tăie scurt.

Nu eram la primul dialog de acest gen: știam deja că argumentele pot pica în gol. Și nu era doar cazul meu. Am scrutat dintotdeauna cu interes felul de a fi al generaţiilor într-o familie. Nu neapărat că am descoperit mereu „clone” perfecte, ba dimpotrivă. Am observat, de exemplu, că în familiile părinţilor plenar angajaţi în promovarea Cauzei Naţionale în 1989, care, în mare, au fost siliţi să-și lipsească fiii de copilărie, aceștia din urmă au de multe ori o atitudine defensivă, dacă nu chiar ostilă faţă de politică.

„Tot ce este, are raţiune de a fi”, mi-am amintit dictonul logic, dar dialogul scurtcircuitat m-a îngrijorat profund. Cum era de așteptat, în urma alegerilor, s-a atestat absenteismul masiv al tinerilor. Și asta în timp ce miza acestora era una vitală: Republica Moldova își va continua calea PROEUROPEANĂ sau va claca lamentabil, luând direcţia EUROASIATICĂ? Opţiunea era pe muchie de cuţit din cauza segmentului de electorat spălat pe creier de propaganda prorusă, dar și a uneltelor Rusiei neoimperialiste în teritoriul nostru – cozi de topor de care neamul nostru nu a dus niciodată lipsă.

Nu este greu de găsit cauza acestei atitudini defensive a tinerilor. Ea se află în succesiunea de dezamăgiri pe care le-au suferit, în timp, generaţiile post-’89: prima lor grevă, din primăvara – vara anului 1995, pentru apărarea glotonimului Limba Română și păstrarea catedrelor de Istorie a Românilor, rămasă în coadă de pește cam până la 2014; participarea masivă la Greva generală din iarna – vara anului 2002, soldată cu trădarea ticăloasă a Partidului Popular Creștin Democrat, care a coalizat cu comuniștii; revolta postelectorală spontană (Twitter!) din 7 aprilie 2009, soldată cu prăbușirea regimului neocomunist, dar și cu coalizarea la vârf a unor grupuri oligarhice mafiote, în timp ce vinovaţii de violenţele și crimele bestiale, comise în acele zile, nu au fost descoperiţi și nici pedepsiţi până azi. În ce să mai crezi după așa ceva?!…

Ne este clară deci cauza atitudinii defensive a tinerilor, îi înţelegem perfect, dar ne întrebăm: avem oare de ales?! Istoria ne spune clar că fiecare generaţie de pe acest pământ a avut de dus o cruce. Crucea generaţiilor care luptă azi pentru reașezarea Basarabiei în rândul popoarelor civilizate, alături de ţara-Mamă, e una istorică. Noi suntem condamnaţi a duce această cruce și a învinge. Pentru că Adevărul e de partea noastră. Este, în adevăr, o demnitate și o onoare pe care ne-o oferă Istoria.

„Experienţa este făcută din erori plătite scump”, zice un remarcabil jurnalist italian, Roberto Gervaso. Ne-am ales deci cu o experienţă, cu niște învăţăminte: la ce ne servesc acestea?!… Dacă ne încleștăm fiinţa în ură faţă de tot și toate, riscăm ca experienţa noastră de viaţă să nu ne servească la nimic și ne asumăm, în mod benevol, condiţia de victimă.

„Non fare la vittima!”, poţi auzi frecvent în Apus sintagma imperativă. Ar fi, din italiană, „Nu face pe victima!” sau „Nu te victimiza!”. Nu fiecare însă cunoaște că această atitudine este o alegere psihologică deliberată, care te situează, din start, în poziţie de perdant. Mai mult, respectiva alegere mentală te ţine strâns în mrejele trecutului, împiedicându-te să trăiești prezentul, să participi la modelarea lui. Îţi îngropi astfel idealurile, visurile, te dezici deliberat de propriul suflet, precum barbarii lui Alessandro Baricco¹.

Exilat la Tomis, marele Ovidiu scrie: „Dragostea e posibilă numai într-o societate liberă (…). August ne-a dat un Imperiu, dar ne-a luat sufletul. Fără suflet iubirea nu e posibilă”. Nouă Imperiul Rus ne-a lăsat numai sufletul, și acela, la mulţi dintre noi, mutilat. Ne dezicem de el?!…

Sufletul e intuiţie, e partea cea mai profundă din fiinţa noastră, cu rădăcini în adâncul genezei noastre.

„Raţiunea are frică de eșec, dar intuiţia iubește viaţa și provocările ei”, afirmă în discursul său la înscăunarea în Academia Braziliană de Litere prozatorul Paulo Coelho. Nu ne putem dezice de ceea ce avem mai adevărat, mai integru în noi.

Acum 10 ani, la un ceai cu tinerii Clipei siderale care studiau în străinătate, întrebam: „Vă mai gândiţi la Basarabia? Vă veţi întoarce acasă?…”. „La putere sunt comuniștii, au răspuns. În următorii cinci ani, nu avem ce face aici.” Au descris apoi cum, pe neobservate, te absoarbe străinătatea, cum te integrează spaţiului ei geografic, lingvistic, cultural. M-am întrebat dacă acest lucru este neapărat valabil și pentru tinerii literaţi.

Dumnezeu s-a născut în exil – celebrul roman al lui Vintilă Horia a fost pentru mine o lectură aparte. Este adevărat că în exod se poate trăi o experienţă fundamentală, în care ţi se poate întâmpla să vezi, în somn, nu figuri recognoscibile, ci însăși esenţa lucrurilor, prezente și viitoare. Tocmai trăiam respectiva stare, avusesem deja visul meu incredibil despre esenţa lucrurilor.

Dar dezrădăcinarea temporară a unui tânăr scriitor, plecat, spre exemplu, la studii, e, la un moment dat, o stare comparabilă cu exilul/exodul, chiar dacă pare forţată paralela. Condiţia creșterii autoconștiinţei este comparabilă. Scriitorii Gao Xingjian și Yang Lian observă că exilul nu este obligatoriu un concept politic sau teritorial, că acesta face parte din structura spirituală a omului, este însăși condiţia scriitorului². Poţi deci trăi atare experienţă atât acasă, cât și printre străini. E de știut doar că saltul calitativ se produce în singurătate și izolare, independent de afecţiuni, aplauze, câștig, poziţie socială. Și dacă, acasă, motivaţia scrisului vine mai mult din exterior, în străinătate ea vine exclusiv din interior. Este luxul, este libertatea, pe care ţi le oferi tu însuţi.

M-am oprit explicit asupra acestui aspect pentru a ne lămuri că a te afla, fie în străinătate, izolat de mediul tău identitar, fie acasă, copleșit de deziluzii, nu e un motiv plauzibil pentru a te lăsa de sufletul, de problemele neamului tău, de propriul suflet. Dimpotrivă, condiţiile grele te pot ajuta să cucerești o conștiinţă de sine mult mai profundă.

Existenţa începe să fiinţeze abia atunci când este ameninţată de neant – susţinea marele Dostoievski, iar secretul fiinţei omenești este existenţa unui motiv pentru care acesta să trăiască. Condiţia de azi a Republicii Moldova – aflată în afara hotarelor ţării-Mamă, cu o armată străină pe teritoriu și cu un război sângeros în coastă – este tocmai una de ameninţare cu neantul. Și atunci: există oare o motivaţie mai serioasă pentru a da vieţii noastre un sens decât de a ne asuma, fiecare după puteri, o minimă responsabilitate cetăţenească în această lupta, conștientă și dură, a neamului românesc din Basarabia împotriva neantului?!…

Simt că tot ce se întâmplă în jurul meu, această migrare de „dezertori”, nu este altceva decât o așteptare fără chip și nume – ar fi spus marele Ovidiu, observând evadarea centurionilor din supușenia Imperiului Roman. Astăzi suntem martorii dezertării popoarelor din fostul Imperiu Rus, supranumit Imperiul Răului, ruperii acestora de un mediu ostil dezvoltării, disocierii lor de o mentalitate totalitaristă. În spaţiu planează – sic! – o așteptare fără chip și nume. E în facere o altă eră, o nouă curbă a spiralei istorice. Este VIITORUL. Neglijându-ne datoria cetăţenească, luăm partea victimei și ne excludem deliberat din el.

_________________
¹ Alessandro Baricco. I barbari. Saggio sulla mutazzione. Feltrinelli Editori. Milano, 2006.
² Vintilă Horia. Dio è nato in esilio. Fogola Editore. Torino, 1979.