Mă aflu într-o gură imensă de pește
După lectura piesei „Iona”de Marin Sorescu
Un om este un pescar. Iar orişice pescar îşi vede de treaba lui. Stând singur în mijlocul mării, pescuind vise şi speranţe mici cât o fâţă*, un om poate rămâne întotdeauna în limitele acestora, singur – în propriul cerc.
Aşa că Iona, „ca orişice om singur”, vorbeşte cu sine însuşi şi pescuieşte. Câteodată îşi aduce aminte că trebuie să se strige pe sine: „Iona! Iona…!”. Dar nu se poate auzi.
Dialogul înaintează. Iona discută cu sine despre nade, despre vise, peşti, mare, timp – dialog bizar, care mă introduce într-o lume aparte cu replici absurde şi imagini terifiante – apoi toate acestea se intercalează cu realitatea, cu rutina, cu opinii sociale arhicunoscute.
Acţiunea are loc în gura şi, apoi, în pântecele unui peşte uriaş. Această imagine îmi aminteşte de romanul Bătrânul şi marea de E. Hemingway, doar că aici nu se duce o luptă de superioritate dintre om şi existenţă, ci o luptă istovitoare şi fără sfârşit cu propriul eu. De aceea, eroul pare obosit. El vrea să construiască „o bancă de lemn în mijlocul mării […] să respire pe ea, în timpul furtunii […]. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.
Iona e în continuă căutare: de aer, de odihnă, de ieşire… Se pare însă că vrea să se regăsească pe sine. Îşi caută ecoul, visele, timpul pierdut – orice… De aceea, pe tot parcursul lecturii am senzaţia că ceea ce spune Iona este o oglindire a propriei singurătăţi. El nu-şi aude nici măcar ecoul – vorbeşte într-o totală pustietate. Iar când mărturiseşte că, de fapt, el este Iona, se sperie că o să-l audă peştii.
În ultimul tablou, drept element de decor, găsim o moară de vânt. Semnul unei zădărnicii, al unei perpetuări a insuccesului uman sortit unui circuit continuu. Iar lupta interioară a lui Iona oare devine atunci o clasică luptă cu morile de vânt?
Totuşi, numeroasele întrebări pe care le generează această piesă, cum ar fi: care este destinul unui Iona actual? al unui Iona care încearcă să-şi înţeleagă menirea, al unui Iona care se luptă cu sine pentru a se găsi? – rămân suspendate de opinia fiecărui cititor în parte, ceea ce constituie calitatea principală a acestei piese. Însuşi autorul ne spune: „Am uitat absolut totul. Apelaţi la arheologie. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e primul om ori ultimul om? Dacă dau o accepţie freudistă, mistică, politică ori cabalistică experienţei acestui personaj? Şi mai ales ce semnificaţie are gestul final şi dacă nu e prea multă amărăciune şi dacă nu mi-e milă de umanitate? […] Nu pot să vă răspund nimic. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”.
În ceea ce ţine de modurile de lectură şi de interpretare, ele sunt atât de multe încât risc să mă pierd în ele ca într-un adevărat labirint. Iar piesa „Iona” rămâne astfel, în totalitatea simbolurilor, miturilor, demitizărilor, replicilor, motivelor, temelor abordate, o adevărată materie primă în arta de a citi.
______________
*Fâţă – peşte mic, care înoată repede. În fiecare noapte Iona visează doar peşti. Întâi de toate, visează un crap, apoi un morun, apoi o plătică. Ultimul vis e mereu o fâţă. După cum spune Iona: „e atât de mic încât nici nu ţi-l poţi aminti. Se topeşte până te trezeşti”.