În vizită… tineri creatori din raionul Nisporeni

Broscuţa naivă

Soarele strălucitor se reflecta în iazul cristalin de la marginea satului. Era primăvară devreme. Din străfundurile heleșteului, se ivise o broscuţă. Măsura cu ochii plapuma verde care a învelit o parte din ape. Ticluia în capul ei să facă puţină curăţenie. Că aşa se face când vine primăvara. Dar… de nicăieri apăru o barză. Toate socotelile ei au fost date peste cap! Speriată, broscuţa s-a ascuns cât mai adânc în ape, sub o piatră mare. A aşteptat acolo o bucată bună de zi, după care, tremurândă, și-a luat inima în dinţi şi a ieşit la suprafaţă. Orăcăitul ei a spart liniştea. După ce a observat că pericolul a trecut, mirarea ei a fost alta! În jur – o curăţenie nemaipomenită. Totul strălucea! Nu-şi putea da seama cine a curăţat locul. Cine a fost mai harnic decât ea? Nu cumva…? Da, a fost chiar barza, care s-a apropiat de ea, după ce tot acest timp a urmărit-o din ascunziş. Speriată, broscuţa a luat-o la fugă, dar barza a reuşit s-o oprească. Broscuţa a roşit, iar din verdele ei de smarald n-a rămas nimic. Îi era ruşine că s-a îndoit de barză. Şi-a cerut scuze pentru manierele ei nepotrivite. Au rămas să savureze curăţenia. În scurt timp, au devenit prietene bune. Spre seară, cele două amice şi-au luat rămas-bun. Barza a zburat spre cer, iar broscuţa a înotat în adâncurile apei.

Era vremea somnului, dar broscuţa nu putea adormi din cauza celor întâmplate. Atunci a conştientizat un lucru: nu poţi judeca o fiinţă înainte de a o cunoaşte.

Vladimir Stavarachi,
cl. a IV-a, LT Bălăureşti, Nisporeni

* * *

Rutină

I
Am încuiat cu trei lacăte
mintea şi inima
Şi am pus toate trei cheile
într-o nişă cu multe uşi,
într-un perete adânc.
Sunt în aşteptarea momentului potrivit,
despre care vorbesc maturii că n-a venit.
Moment în care-mi voi elibera
gândurile şi sentimentele
şi le voi da drumul prin lume.
Teamă mi-e să nu se rătăcească
atunci când vor vedea lumina zilei.

II
Am vegheat toată noaptea
gândurile mele,
ca nu cumva să fugă
la gândurile tale.
Spre dimineaţă am adormit.
În vis gândurile mele
fugeau pe nori, de mână
cu gândurile tale.
Când le chemam cu ocară
se deghizau în raze de lumină jucăuşe,
care îmi încălzeau creştetul.
Gândurile tale aşteptau cuminte
pe marginea norilor.

III
Citeam o carte.
Era zgârcită,
îmi deschidea pagini albe,
fără cuvinte.
Acum citesc aceeaşi carte.
E mai mărinimoasă
(o fi deprins bunele maniere).
Pe unele pagini este câte un cuvânt.
Când îmi va arăta toate cuvintele,
voi avea oare timp să le citesc?

Laura Caraganev,
cl. a XI-a, LT „Boris Cazacu”, Nisporeni

* * *
Ce este credinţa?

Ce este credinţa?
E oare o scăpare?
Când pe vreme de furtună
Un val te duce-n vale.

Ce este credinţa?
E oare a ta răbdare?
Când nu poţi să reziști
Unei vești tulburătoare…

O lună împreună cu Marchiz

Credeţi că Marchiz este un prinţ? Nu! Este motanul meu, un mic pisoi siamez cu ochi albaştri. De fapt, nici pe departe nu este un pisoi tipic. Inima sa este de tigru puternic, care îl face energic și neastâmpărat.

Haideţi să vă zic cum a devenit Marchiz membru al familiei mele. Chiar dacă întotdeauna mi-am dorit un căţeluş, iată-mă stăpânul unui motan. Era o seară ploioasă de februarie. Mama, ocupată cu treburi de-ale casei, suporta smiorcăielile mele insistente. De ce nu pot avea și eu un animal de companie? Aveam parcă o presimţire. Dintr-odată, am auzit soneria. Tata a intrat în casă. Nu era singur. Era împreună cu pisoiul! Uimirea mea şi a surorii mele a fost imensă. Şi de atunci, viaţa noastră a luat o întorsătură radicală. Şi cum în casa noastră sora mea mai mică decide multe lucruri, tot ea l-a botezat (fără a se consulta cu ceilalţi) Marchiz.

Dacă e să descriu totul, veţi crede că a fost în familia noastră un an, şi nu o lună. Visul meu s-a împlinit, dar odată cu asta, şi o mulţime de responsabilităţi au căzut pe capul meu. Nu regret deloc, deși nu mai dorm atât de bine ca înainte. Asta pentru că noaptea Marchiz doarme pe perna mea și toarce zgomotos. Sare agresiv şi-mi muşcă picioarele. Dar e și ospitalier – îi dă voie pisicului verişorului meu să mănânce din farfuria lui. Rabdă tot ce face sora mea, la fel ca mine. Într-un fel, îmi seamănă mult. Acum nici nu-mi imaginez viaţa fără el. În planurile mele de viitor este şi Marchiz. Chiar şi la facultate, care nu va fi curând, vom studia amândoi. Cred că nu este o întâmplare că l-a găsit tata. Era sortit să fie al meu.

Dumitru Fărîmă,
cl. a VIII-a, LT „Mircea Eliade”, Nisporeni