Hitlarious

Domnul Boboc e cel mai temut profesor din universitate, toată lumea știe asta. Domnul Boboc nu râde, nu glumește, nu întârzie, nu greșește, nu iartă. Studenţii spun că dl Boboc doarme  noaptea pe un pat de fier, fără cearșafuri, cu atlasul lui Netter sub cap, în loc de pernă. Covorul de la dl Boboc din casă e făcut din piese de lego, iar copiii lui au apărut prin inseminare in vitro. Legenda spune că a trăit odată un student care a luat 10 la dl Boboc în examen. Apoi a murit de fericire. De atunci, dl Boboc și-a jurat că nu se va mai repeta.

Dl Boboc e incoruptibil. Odată, un student extrem de tupeist i-a propus mită. Dl Boboc nu i-a zis nimic, l-a privit numai. Acel student se tratează până în ziua de azi la spitalul de boli psihiatrice Socola. Odată, o studentă i-a propus dlui Boboc să-i mărească nota în schimbul unor favoruri sexuale. De atunci, studenta trăiește într-o mănăstire singuratică din munţii Taygetus, în Grecia.

Atunci când dl Boboc merge pe hol, mulţimea de studenţi se desparte ca Marea Roșie înaintea lui Moise, făcându-i cărare. Când dl Boboc iese în curte, ţigăncile îi propun mărunţiș, iar copiii acestora îl roagă din suflet să accepte, că-s nenorociţi și au și ei nevoie de un gând bun.

Cu dl Boboc nu e de glumit. E un om-titan.

La ora 7 și 30 de minute și, probabil, 0 secunde (nu a stat nimeni să verifice), amfiteatrul întreg amuţește. Ca în fiecare miercuri, la aceeași oră, dl Boboc deschide hotărât ușa, pășește cu pantofii negri de piele, perfect lustruiţi indiferent de timpul de afară, pe podeaua amfiteatrului încremenit și își lasă geanta asortată cu pantofii pe catedra din lemn ros de vreme. Costumul dlui Boboc e întotdeauna impecabil. Cămașa dlui Boboc e întotdeauna de un alb imaculat, exact ca în reclamele pentru detergenţi. Expresia facială a dlui Boboc e mereu aceeași, cu o ușoară sclipire de ironie nebănuită și neexploatată în ochii gri și fără nicio umbră de surâs pe buzele subţiri.

— Bună dimineaţa.
Dimineaţa tremură înfiorată că dl Boboc i-a rostit numele.
— Astăzi vă voi preda cursul despre anatomia plămânilor.
Plămânii tuturor celor prezenţi în sală tresaltă emoţionaţi.
— Am să-i rog pe șefii de grupe să-mi facă foi cu prezenţa.
Șefii de grupe au picioare de gelatină.

Nimeni nu a îndrăznit vreodată să treacă pe cineva care e de fapt absent pe listele cu prezenţa pentru dl Boboc. Deși dumnealui nu a făcut niciodată prezenţa propriu-zis, toată lumea știe, bineînţeles, că își va da seama imediat dacă e vreun student în plus pe liste.

Studenţii nenorociţi care au întârziat să ocupe locuri în spatele amfiteatrului sunt nevoiţi să îl privească fix în ochii reci și să-i soarbă fiecare cuvinţel. Dl Boboc are o voce groasă, puternică, rece, ca tăișul unei lame de ghilotină. Privirea dlui Boboc are capacitatea de a străbate orice tip de ţesut și de a se înfige în carne, ca suliţele unor războinici medievali.

Tocmai de aceea toată lumea înmărmurește atunci când ușa se deschide la ora 7:32 și Laura, plăpândă, micuţă și inocentă, intră în sală. 84 de perechi de ochi o aţintesc și încearcă să-i comunice telepatic să părăsească sala cât mai e încă în viaţă și să alerge departe-departe, să nu se oprească decât atunci când va vedea în depărtare șerpuirea Marelui Zid Chinezesc. Domnul Boboc începe să-și întoarcă ochii spre sursa zgomotului și a neliniștii din sală. Privirile îi urlă disperate Laurei să ia prima navă spaţială pe care o întâlnește și să se mute pe Marte. Prea târziu. Dl Boboc o aţintește cu o ură gri, iar Laura nu mai respiră. După o liniște de aproximativ -273 de grade Celsius, vocea dlui Boboc plesnește în aer.

— Domnișoară doctor, spuneţi-mi, vă rog, cât e ceasul.

Laura tremură din toate încheieturile, dar își coboară privirea spre ceasul de mână alb, cu seringi în miniatură în loc de ace, primit în dar de la iubitul ei cu ocazia zilei sale de naștere.

— 7 și 28 de minu…te?

Întrebarea se termină cu o ultimă silabă înecată în semn de întrebare.

— Domnișoară doctor. Soarele îngheaţă.
— Vreţi să spuneţi că ceasul meu se grăbește undeva? Seringile de pe cadranul Laurei se opresc în loc. Laura înghite în sec.
— Nu. Probabil, ceasul meu întârzie.
— Domnișoară doctor, spuneţi-mi, cam la câţi studenţi credeţi că predau eu, în total?

Laura e pierdută. Crede că i se joacă o glumă de prost gust. Aruncă un ochi disperat în mulţime, dar înapoi nu primește decât priviri compătimitoare. Laura strânge clanţa ușii în palma transpirată și se pornește s-o coboare.

— Nu, nu, vă rog să-mi răspundeţi. Nu ne părăsiţi. Nu încă.

E ceva sadic în „încă”-ul rostit de dl Boboc. E ca și cum un torţionar își privește victima mulţumit înainte de a o mutila și îi spune blând să se calmeze, că încă nu a terminat cu ea.

— N-n-nu știu.
— Haideţi, încercaţi să ghiciţi. Doar sunteţi fată deșteaptă dacă aţi ajuns la universitatea noastră.
— Vreo 500?

Dl Boboc scoate pe gură un hârșâit care ar putea fi interpretat drept râs de alţi oameni neexperimentaţi și naivi.

— Exact 1143. Liniște.
— Domnișoară doctor, dumneavoastră chiar credeţi că sunt în stare să verific dacă tuturor acestor studenţi le merge ceasul corect?!
Liniște. Liniște. Liniște.
— Nu.
Laura încearcă o a doua tentativă de a deschide ușa.
— Nu, vă rog, nu ne părăsiţi. Vă rog să îmi explicaţi atunci, de ce vă permiteţi să îmi întrerupeţi cursul și să furaţi din timpul atât de preţios tuturor, dând dovadă de o neglijenţă crasă uitând să verificaţi dacă vă merge sau nu ceasul corect!

Laura regretă că a deschis ușa aia blestemată a amfiteatrului. Laura regretă că a stat în pat cu trei minute mai mult decât de obicei. Laura regretă că a stat noaptea anterioară și a mai privit un filmuleţ cu pisici pe YouTube. Laura regretă că l-a cunoscut pe prietenul ei, care i-a dăruit un ceas imperfect. Laura regretă că a venit la Facultatea de Medicină. Regretă că a învăţat să vorbească. Laura regretă că a învăţat să meargă singură la toaletă și să spună mama. Laura regretă că anume spermatozoidul care purta jumătate din codul ei genetic fusese cel care se cuplase cu anume acel ovul al mamei sale.

— Îmi cer iertare.
Laura deschide, în sfârșit, ușa și pleacă.
Dl Boboc își continuă, iritat, cursul.

***

Peste exact trei săptămâni, dl Boboc stă în exact aceeași poziţie, cu spatele drept, o mână aranjată elegant sub bărbia fulgerată de timp, cealaltă mână odihnindu-i-se pe catedră, într-un semipumn și cu capul sus, cu fruntea acoperită de un breton care seamănă ciudat de mult cu al lui Hitler.

Studenţii scriu de zor.

Dl Boboc e unicul profesor care insistă ca studenţii să dea colocviile în amfiteatru, cu el prezent în sală. Dl Boboc e unicul profesor care insistă ca el să fie singurul membru al comisiei de primire a examenelor practice la studenţii din anul întâi. Nimeni nu-l contrazice pe dl Boboc, nici măcar alţi profesori. Se spune că dl Boboc nu e rector numai pentru că îi place prea mult să-i tortureze pe studenţi ca să renunţe la o parte din timpul de a o face în favoarea obligaţiilor pe care trebuie să le îndeplinească un rector de universitate.

O fată începe să scâncească în spate, e pe punctul de a izbucni în plâns. Dl Boboc o privește, iar lacrima din colţul ochiului aleargă iute înapoi în glanda lacrimală.

Apoi, dl Boboc se întoarce la gândurile lui. Scoate din buzunarul sacoului telefonul, încruntându-și privirea spre acesta. Studenţilor li se face milă de bietul obiect.

Dl Boboc scrie ceva de zor la telefon, păstrând aceeași privire încruntată și impasibilă, aruncând, din când în când, câte un ochi prin sală.

Ceasul de mână al dlui Boboc ticăie, luându-le auzul tuturor. Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac. Tac-tic. Tac-chiTic. Dl Boboc urmărește traiectul minutarului și, la un moment dat, ridică privirea spre sală.

— Vă rog să vă opriţi din scris și să-mi puneţi foile pe catedră în următoarele 30 de secunde.

Studenţii freamătă în sală, se grăbesc să-și încheie enunţul, se împiedică în drumul lor spre catedră, își șterg palmele de sudoare și își trec degetele prin păr disperaţi. Dl Boboc își privește impasibil cel mai bun prieten – ceasul – și se ridică în exact 30 de secunde, luând foile care erau pe masă, ignorând restul mâinilor întinse ale studenţilor care încearcă disperaţi să-l facă să le accepte munca de două ore și jumătate.

Dl Boboc părăsește sala indiferent, fredonând în mintea sa Marșul turcesc al lui Mozart. Trece prin cărarea de studenţi și printre ţiganii care-i înmânează mărunţiș și deschide portiera mașinii strălucitor de curate (deși plouase cu o zi înainte), așezându-se pe scaunul șoferului. Pornește motorul și muzica reîncepe să cânte. Rammstein urlă frustrat prin boxele BMW-ului impecabil, iar dl Boboc zâmbește, pornind din loc. Cântă împreună cu el.

***

Fragment din corespondenţa prin SMS a dlui Boboc cu fiica sa de 16 ani.
— Tati, când vii acasă? Miau.
— Ham-ham. După ce termină rataţii de scris. În exact 30 de minute.
— Pisicile fac miau, nu ham-ham, ai greșit. Să-mi cumperi ceva bun. Măcar un iPhone, ceva.
— Bine, promit să-ţi iau un apple.
— Nu-mi plac merele. Cel puţin nu cele întregi.
— Să mănânci mere mușcate de altcineva nu e igienic.
— Proful de mate e imbecil.
— Deci ar trebui să te înţelegi cu el, nu?
— Mi-e milă de studenţii tăi.
— Și mie, câteodată. Apoi îmi amintesc că sunt insensibil și-mi trece.