Gongul

Iulia Todică
cl. a XII-a, Colegiul Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan”, Alba Iulia
Menţiune, secţiunea „Proză – liceeni”

Lasă-ţi frâu liber cuvintelor şi imaginaţiei… Începe cu „a fost odată” şi fă-ne cuminţi, atenţi, miraţi… Şi fă-ne copii…

Aşa şi-ar fi pornit tatăl meu (un Creangă al vremurilor noastre) povestea de seară pentru mine şi sora mea, în timpurile în care nici eu, nici ea nu adunam mai mult de cinci sau şase primăveri în straiţa sorţii. Aşa am fi murmurat noi către el, în aşteptarea unor cuvinte magice, curioase, care, fără să fi vrut, prindeau singure aripi spre o altă lume decât cea a oamenilor, spre alte tărâmuri, cu prinţi şi prinţese, balauri şi zgripţuroaice, cu Cenuşărese sau mame vitrege, cu Pinocchio şi Peter Pan, ori Zâna Florilor şi Degeţica, cu Veronica basmului de altădată sau cu fetiţa cu chibrituri… Nu s-ar sfârşi această înşiruire de personaje charismatice, puerile, dacă nu aş opri-o eu intenţionat. Spun intenţionat pentru că, de când nu mai sunt copil, poveştile tatei şi-au ferecat intrândurile în fantastic. Poveştile tatei au devenit poveşti pentru copii mari, pentru oameni mari, mai mult adevăruri decât poveşti. La fel cum este şi istorisirea de astă seară, pe care am anticipat-o în atâtea alte momente ale vieţii mele, poate încă de prima dată de când am auzit rostindu-se cuvântul Ceauşescu… Discuţia a pornit simplu. Un vecin, frământat până peste cap de problemele cotidiene, l-a găsit tocmai pe tata bun de ascultător şi povăţuitor. Nici n-am băgat de seamă, preocupată fiind cu temele, sau cu vorbitul pe mess, de cele vreo două ore, scurse de la sosirea lui nea Vânjescu (vecinul), la poarta casei noastre. Am ieşit, în cele din urmă, căutând disperată ajutorul tatei în rezolvarea problemei de fizică, propusă de dirigintele meu la temă (veleităţile mele de fizician, probabil, s-au încurcat la maternitate cu ale unuia de poet nebun, că numai cifre nu am eu în cap!). Involuntar, am prins din zbor câteva replici, de-a dreptul smintite, din cele rostite de nea Vânjescu: „Nebunii ăştia din zilele noastre! Nimic nu mai fac bine! Lasă, că eu ştiu ceva sigur! Pe vremea lui Ceauşescu nu vedeai tu mizerii de-astea de oameni pe stradă! Na, c-am zis-o! Pe vremea lu’mpuşcatu’ n-auzeai tu pe nimeni să se plângă de ceva. Puţin, da’… bine o duceam cu toţii!”. Disputa fiind destul de aprinsă, deşi monologată, am decis să fac cale întoarsă şi să aştept plecarea lui nea Vânjescu. După încă o oră de chinuit cu legea lui Faraday, m-am decis să las baltă fizica, în favoarea unui nou subiect de discuţie cu tata: Ceauşescu. „Dar bine, tată, ce tot insinua acolo nea Vânjescu? De ce susţinea el, cu tot dinadinsul, că vremea de dinaintea lui ’89 era altfel, mai bună şi mai prielnică românului? De ce este el atât de înverşunat prezentului şi atât de dedicat trecutului?” „Lasă-l tu pe nea Vânjescu, pentru că ştii cum e cu bătrânii. Aberează toată ziua. Comunismul nu a fost deloc uşor. Comunismul a fost un lagăr. Şi noi, nişte câini dresaţi…” Astă-seară, am ascultat ce scriu acum, în noapte, în contradictoriul unor simţiri pesimiste, înfiorătoare cu cel al unora optimiste, ancorate în contemporan, mărturisirea lui tata dintr-o zi, care a făcut diferenţa între închis şi liber: 22 decembrie 1989. „…tăcere, apoi teroare, teroare… tăcere. Aşa a decurs acel haos bucureştean, în hăul căruia se aruncau, plini de speranţă, tineri ai revoluţiei şi unde erau aruncaţi tineri neştiutori, între care mă număram şi eu… Lucram, pe atunci, la Fabrica de Covoare din cartierul Ţigănime şi fusesem trimis în delegaţie la Bucureşti, la Centrala Industriei Lânii. Nu bănuiam nicio clipă că o delegaţie banală, în marea capitală, avea să devină o aventură sângeroasă, terifiantă. Imprevizibilul mă adoptase în acel 22 decembrie încă de dimineaţă. La centrală, deşi zi de lucru, coridoarele şi birourile aşteptau în zadar zumzetul şi graba cu care erau obişnuite. În întreaga clădire abia dacă bântuiau o palmă de paşi… Am zărit câteva funcţionare şi m-am îndreptat către acestea, cu gândul să cer o lămurire pentru vidul din jur. Cu toate că stilul sudic, îndeosebi cel bucureştean, este acela de a te face că nu-i observi pe cei de lângă tine, atunci era ceva mai mult decât atât. Doamnele m-au ocolit subtil, cu un aer palid, suspicios. Curând, aflasem despre conferinţa de la Comitetul Central, la care fusese chemată majoritatea muncitorească; Ceauşescu avea să promită salarii mai mari, condiţii mai bune de trai. Am părăsit centrala, parţial confuz. Trenul spre Alba Iulia sosea abia peste câteva ore în Gara de Nord, aşadar, am pornit la pas lejer către staţia de metrou, cu gândul unei plimbări pe trotuarele strâmbe ale capitalei, din apropierea Căii Victoriei. Era o iarnă desculţă, nici ninsoare, nici miros de Crăciun… numai un iz apăsător de Rusia – vânt, frig, uscăciune, comunism. Metroul venea, metroul pleca. O ploaie de întuneric între civilizaţia de sus şi cea de jos aţipi în mine, ca un somn adânc de decembrie. Odată ieşit la suprafaţă, direct în Piaţa Iancului, mi-am antrenat suflul în concordanţă cu o mişcare leneşă a corpului, lipsită de orice gest elegant, firesc. Mă plimbam nepăsător, glumeţ cu mine însumi, visam la un Moş Crăciun darnic, cu mâncare italiană şi vin franţuzesc, bilete la Opera din Viena şi la Circ du Soleil, VISAM, VISAM… Eram încă tânăr. Visam la o interpretare a piesei Romeo şi Julieta, aşteptam nerăbdător să bată gongul o dată… de două ori… de trei ori… Şi el a bătut. Brusc, m-a săgetat în piept o realitate dură, unde nu mai era loc nici de felurite delicatese, nici de muzica lui Mozart, nici de iubirea teatrală, nu mai era loc decât de sunetul clar, strident, al focului de armă. Atunci am auzit Gongul Revoluţiei pentru întâia oară, acel gong în spatele căruia, mie şi unei Românii întregi, ni se jucau destinele de-a libertatea. Aproape că ieşisem în Calea Victoriei, aproape că ieşisem în lume. În jur, ecoul îmi juca feste. De unde venea acel vâjâit al glonţului şi încotro alerga el? În ce inimă îşi va găsi alinare acesta? În ce mamă va zace plânsul pentru copilul mort? Eu tot mergeam şi ei au început să vină şi să alerge şi să strige şi să dizolve tăcerea mea cu teroarea lor şi eu să prind teroarea lor şi să uit de tăcerea mea. Prins la mijloc, într-un dezmăţ de spaimă şi de frig, am râs. Am tăcut. Am urlat. Eram fără noimă, fără cap, eram speriat. În faţa mea, printre coate şi mâini şi picioare şi tălpi, o femeie rănită, cu părul blond, răvăşit în ochi, cu gura vânătă şi sufletul nebun, implora ajutor. Ne călcam în picioare. Ne călcam în picioare. Am fugit şi eu să ajung cât mai repede la Şerban acasă, unde îmi lăsasem bagajul. Televizorul anunţa începutul Revoluţiei… Posturile de radio, la fel. Ce era de făcut? M-am temut mult. Mă gândeam la cei de acasă şi la faptul că poate nu o să mai ajung acasă. Am găsit totuşi fărâma de curaj de a ieşi din nou în stradă, apoi în staţia de metrou. Jos – tăcere – oameni aşteptând sosirea acelei maşinării care să-i ducă departe, unde departe, nu ştiau; nu ştia nimeni. Gara de Nord mirosea umed… a transpiraţie şi a suflu accelerat. Securitatea şi poliţia împânziseră întregul Bucureşti. Nu mai erau bilete pentru trenul de ora trei! Tocmai atunci! Am cumpărat unul pentru următorul tren, cu plecarea abia pe la ora 18. Fiecare minut de aşteptare era un du-te-vino sufletesc, un déjà-vu al anteriorului. Se repetau aceleaşi scene de agonie, cu personaje diferite, aceleaşi tăceri, aceleaşi gesturi subtile, sufocate de spaimă. Am plecat. Roţile fugeau, oamenii fugeau şi ei cu gândul, atât de repede că şi lumina ar fi rămas în urma noastră, a tuturor… (dar ce lumină să mai avem într-o lume neagră?!). Demonstranţii invadaseră străzile Braşovului, Alba Iulia aştepta până a doua zi, când intra şi ea în rândul oraşelor revoluţionare. A meritat?!… Poate, da. Poate, nu. Poate, mai mult da decât nu. Şi acest merit a fost coroană peste sicriele atâtor tineri jertfiţi în faţa unui regim, care a fost şi rău, a fost şi bun, a fost şi meschin, a fost şi protector, egocentrist şi uniformizant. Un regim al lui Ceauşescu şi al altora fără nume. Copilul meu, libertatea unui om cunoaşte atâtea înţelesuri câţi juni a ucis revoluţia. Tu fii fericită, căci pentru tine şi pentru generaţia viitoare au murit tineri de vârsta ta, puteam fi eu, puteai fi tu, putea fi pruncul pe care-l vei naşte peste ani. Libertatea nu înseamnă numai ţări străine, restaurante de lux, internet, haine de firmă, vile şi maşini cu cât mai mulţi cai-putere, pentru că uneori această libertate aduce cu sine maliţiozitatea. Libertatea unui om inteligent stă în puterea lui de a spune NU.” Aşa mi-a vorbit tatăl meu acum câteva ore. Aşa ar vorbi orice părinte despre comunism. Orice OM.

Lasă-ţi frâu liber cuvintelor şi imaginaţiei… „A fost odată ca niciodată o nouă viaţă, al cărei simbol era libertatea. Băieţi şi fete, copii şi bătrâni, oameni mari, oameni mici. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. A fost odată timpul de ACUM, AICI…”