Generația de azi pe mâine
Termenul „generaţie” este o noţiune foarte curioasă. O mulţime de oameni cărora le-a fost dat să se nască în același loc, în aceleași vremuri sunt formaţi sub influenţa acelorași factori. Aidoma unor aţe de păianjen, suntem prinși într-o plasă aparent invizibilă. Albinuţa, primele banane, posturile de televiziune rusești și bomboanele de la Bucuria ne-au marcat copilăria și ne-au format în graniţa acelorași valori. Lecturile, obișnuinţele, regimul politic, neajunsurile timpului și-au pus amprenta, ne-au modelat pe același calapod.
Cu toate astea, generaţia pare a fi o forţă impresionantă. Asemenea unui val pe întinderea unei mări, generaţia nu începe și nici nu sfârșește într-un punct anumit, în schimb, poartă cu ea puterea apelor. Această putere poate fi distrugătoare și constructivă deopotrivă. Depinde de ce vânturi sau cutremure îi tulbură liniștea.
Îmi amintesc de generaţiile lui Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija și mulţi alţii. Eforturile lor de a aduce limba română acasă s-au soldat cu reunirea a peste 700.000 de oameni în centrul Chișinăului. La acea Mare Adunare Naţională de la 27 august 1989, a fost declarată limba română ca limbă de stat și a fost adoptat alfabetul latin. Generaţia predecesoare acesteia, supranumită și „tânăra generaţie”, a fost compusă din exponenţi precum Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Vulcănescu. Mircea Eliade, parte a acestei generaţii, „aspira să pună bazele unui edificiu cultural, să se afirme, alături de colegii de generaţie, în mod activ, constructiv, nu prin demolare, ci prin creaţie”, notează scriitoarea Laura Cernat. Lucian Blaga căuta asiduu „corola de minuni a lumii”, punând bazele propriului sistem filosofic. Tinerii își găseau refugiul în cunoaștere, acea găoace protectoare ce le asigura confortul și libertatea.
Frică îmi este că generaţia mea, precum și a celor ce-mi calcă pe urme, este cumva debusolată. Crescuţi mulţi fără părinţi, copiii și tinerii de azi se dezvoltă în lipsa unor mentori capabili să le „crească” o coloană vertebrală. Nu sunt încurajaţi suficient de mult să se îndrepte către carte și se lasă pierduţi în mrejele nepăsării. În același timp, le lipsește râvna de a întreba: care este rostul generaţiei mele? Care sunt caracteristicile ei? Ce ne unește și ce ne desparte? Și cel mai important: ce ar trebui să fac pentru a găsi un loc în destinul poporului român?
Consider că integrarea europeană ar trebui să fie primul obiectiv al generaţiei mele. La fel de important este să înţelegem că „a aduce Europa acasă” depinde de fiecare dintre noi. Dacă ne vom crea condiţii europene de trai, vom asigura justiţia în adevăratul sens al cuvântului, educaţia, medicina… integrarea va veni de la sine. La fel de mult mi-aș dori ca reprezentanţii acestei generaţii să se dezică de prejudecăţile sovietice și să privească spre România cu ochii larg deschiși. Același popor se află dincolo de Prut și, dacă am vrea, ne-ar primi așa cum o spune tradiţia, cu pâine și sare. Unirea s-ar putea lesne transforma într-un alt obiectiv al generaţiei mele. Or, unirea cu România cred că e cea mai bună soluţie pentru o integrare europeană mai rapidă. Odată îndeplinită, am reuși să retușăm o uriașă nedreptate istorică și să intrăm cu capul sus în familia Europei.
Dincolo de politică, vectori sau electorat, cartea ne așteaptă pe toţi. Cunoașterea e un obiectiv universal, nu avem nicio scuză să nu-l realizăm. Literatura ne oferă suficiente modele pentru a ne ghida în viaţă. Experienţele și cunoștinţele din cărţi ne sunt îndeajuns pentru a face faţă provocărilor. Sunt toate ascunse în spatele unor coperte, mai vechi sau mai noi. Tind să cred că doar așa vom reuși să acumulăm suficientă înţelepciune pentru a pregăti generaţiile ce vor urma.