Fracturismul — „un copil al revoluției”
Acum 18 ani de la publicarea manifestului fracturist, a scrie despre acest curent înseamnă a încerca, pe cât e posibil, să privim acest fenomen literar „în faţă”. Starea de spirit a cărei confirmare este literatura de tip fracturist este una caracteristică tuturor literaturilor care au trecut prin regimul totalitar comunist, printr-un regim în care exista mai mult o politică literară, în care rolul principal îl avea partidul și, mai puţin, literatura. Fracturismul s-a format în contextul revoluţiilor din 1989: în Republica Moldova – în august, când mii de oameni au pledat pentru revenirea la grafia latină, și în decembrie, când în România, sub presiunea demonstraţiilor și protestelor, căzuse regimul comunist ceaușist.
Evident este că fracturismul adaptează literatura Generaţiei Beat la condiţiile autohtone, o actualizează și o reasamblează în limbajul românesc uzual. Ea preia foarte multe de la autorii Beat: este la fel de anarhică, folosește un limbaj comun, fără inhibiţii, cultivă spontaneitatea, autenticul și este, întâi de toate, o literatură socială. (În America, Generaţia Beat se mai numea typewriter-jazz – jazzul mașinii de scris, stilul ei fiind neregulat și întrerupt, fiind prezentă și acolo „fractura” mesajului.) Fracturismul, cu toate că nu a produs un efect social similar literaturii Beat, a avut un ecou remarcabil în literatura română contemporană. Uneori criticat foarte dur, dar rareori ignorat și, mai ales, jubilat de către majoritatea poeţilor prolifici ai generaţiei douămiiste și postdouămiiste, fracturismul a fost și este un curent de referinţă.
Anunţat întâi în 1998, în Monitorul de Brașov, cu titlul „Fracturismul: un manifest”, apoi în revista Paralela 45, conţinând și trei anexe, acest curent se află la graniţa dintre nouăzecism și douămiism. Autorii manifestului fracturist, scriitorii Marius Ianuș și Dumitru Crudu, includ, în versiunea a doua a manifestului, din 1999, câteva nume de scriitori care au aderat la mișcare: Ruxandra Novac, Ștefan Baștovoi, Mihail și Alexandru Vakulovski, Domnica Drumea, Zvera Ion, Răzvan Ţupa. Totuși, lista nu se oprește aici. Marius Ianuș fondează revista Fracturi, în care debutează Ioana Băeţica, Ionuţ Chiva, Adrian Șchiop și mai publică, pe lângă autorii menţionaţi mai sus, Raluca Baciu, Bogdan Perdivară ş.a. De asemenea, Marius Ianuș fondează cenaclul „Litere 2000”.
O altă mișcare literară la care se face referinţă în manifestul fracturist își are originile în Polonia. Gruparea (polonă) „Noii barbari” apare în 1991 în contextul în care tema majoră a literaturii poloneze, după mai bine de patruzeci de ani de regim totalitar, era politica. Literatura era, practic, compromisă de partide și de luptele politice care se duceau în acea perioadă. Gruparea „Noii barbari” readuce poezia în prim-plan și repune „eul” în centrul atenţiei. La fel de nonconformistă, ea neagă literatura intelectualistă a predecesorilor săi, cu scopul de „a reabilita imaginarul și de a restabili drepturile «Eului» individual” (Bogdana Carpenter).
Acestea fiind spuse, putem adăuga că fracturismul, în momentul constituirii curentului, nu era altceva decât un „copil al revoluţiei”, având un singur scop – să restabilească valoarea și puterea adevărată a literaturii (suprasarcină care nu a fost abandonată nici până acum). În manifest sunt enumerate câteva metode și teorii care alcătuiesc poetica fracturiștilor și care pot fi formulate astfel:
1. Biografismul1, care constă în legătura directă între modul de a trăi al unui autor și felul acestuia de a scrie. Scriitorul biografist nu tinde să facă din opera literară o naraţiune a realului, o naraţiune-reportaj bazată exclusiv pe fapte; el tinde să redea, cât mai concret posibil, reacţia individului la evenimentele și fenomenele din jurul lui. Biografismul nu pune accent deci pe realitate, ci pe individualitate. Pornind de aici, autorii fracturiști sunt deseori acuzaţi de critici că „au arătat faţa cea mai dezagreabilă a postmodernismului”, „mizerabilismul” textelor fracturiste fiind însă nu altceva decât o consecinţă a practicării acestui tip de literatură, scopul de bază fiind nu atât „descrierea mizeriei existenţiale”, cât descrierea exactă a senzaţiilor unui individ cu privire la realitate (afirmaţie care, în unele cazuri, le poate părea autorilor fracturiști tautologică).
2. Revenirea la umanism, revenirea la o literatură individualistă, „antropocentrică”, foarte personalizată, o continuare firească a optzecismului. Aici s-ar înscrie majoritatea scriitorilor fracturiști și postdouămiiști. Ei cercetează în textele lor natura umană în înţelesul ei imaterial, sentimental, adică fac, de fapt, ceea ce trebuie să facă Literatura (în sens larg).
3. Pornind de la acest „nou/vechi” umanism, unii scriitori se reorientează, spunându-și că umanismul este o noţiune prea puţin încăpătoare pentru morala pe care și-o propun. Fiind la fel de personalizate, textele actuale ale unora dintre ei nu mai sunt doar cercetări sentimentale ale lumii, nu sunt doar un dialog cu sine, cu societatea, cu „statul”, ci și cu Dumnezeu. Astfel, Savatie Baștovoi, Marius Ștefănescu, Marius Ianuș, Andrei Peniuc ș.a. pun bazele unei „tradiţionalizări” a fracturismului, presupunând și o revenire la un „lirism elementar”, având în vedere nevoia respiritualizării literaturii practicate anterior. Textele actuale ale scriitorilor fracturiști diferă astfel, uneori izbitor de mult, alteori mai puţin, de textele lor din perioada iniţierii curentului.
4. Renunţarea la textualism2 (concepţie apărută în România, fondată de optzeciștii Bogdan Ghiu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun și, mai ales, Marin Mincu). Elaborarea textului (textualizarea) este concepută ca o operaţiune care „nimicește” lucrurile, transformându-le în semne, dar este și o autonimicire a producătorului de text. Astfel, conform lui Marin Mincu, „legea necruţătoare” a textualizării este că un text nu poate exista decât în măsura în care își nimicește propriul autor, dar și Realitatea, care devine și ea textuală: „totul este text”. Fracturiștii, pe de altă parte, nu complică lucrurile, poemele lor capitulează în faţa realităţii: „Iar în poemele mele nu va ninge niciodată/ așa frumos ca în realitate/ în aprilie, la Brașov…” (Marius Ianuș).
Textele fracturiștilor, comparativ cu cele ale optzeciștilor sau ale Școlii de la Brașov, adoptă o altă formă de expresie (după modelul Allen Ginsberg, Yves Martin etc.), discursul lor este mai „agresiv” și mai provocator, mai tensionat (Dmitri Miticov compară poezia lui Marius Ianuș cu „rotiţele care declanșează tensiunea”); optzeciștii, mai cu seamă vorbesc aici despre Gheorghe Crăciun și Alexandru Mușina, au texte mai puţin tensionate, mai „fantasmatice”, surprinzând tocmai acea „materie sentimentală” despre care vorbea Al. Mușina. Fracturismul are însă și elementul de spectacol, de howl, în care tensiunea este în crescendo.
S-ar crede că, odată cu formarea unui nou nucleu (cenaclul „Euridice”, condus de Marin Mincu) și cu anunţarea unei noi generaţii (Generaţia 2000), fracturismul se dizolvă în douămiism și, mai apoi, în postdouămiism, păstrându-și ideile și metodele, dar nu și spiritul.
Într-adevăr, pornind din acest moment (și până acum), fracturismul este „testat”. Ceea ce putem spune cu siguranţă și fără să exagerăm este că acest curent a dat scriitori mari, scriitori care au făcut și fac literatură adevărată.
________________
1 Biografismul își are corespondenţa și în cadrul personismului lui Frank O’Hara, zonă mult mai explorată de utilitarismul lui A. Urmanov.
2 În lucrarea sa Textualismul românesc, Octavian Soviany definește textualismul din două perspective. În sens restrâns, este „o orientare particulară, promovată (…) de un mic grup de textualiști autodeclaraţi (…) (Marin Mincu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Bogdan Ghiu)”, iar în sens larg, textualismul este o mișcare a literaturii experimentaliste, care își are rădăcina în spaţiul românesc la sfârșitul anilor 1960.