E o condiţie esenţială pentru un scriitor să fie mai întâi un bun cititor

În Aferim! (Ursul de argint pentru regie, 2015) aţi reușit, cu Radu Jude (regizorul) și echipa care a lucrat la film, să creaţi o poveste extraordinar de complexă, plină de trimiteri, de intertext, despre România și români. De unde a pornit ideea acestui film, care este povestea din spatele peliculei?

Împreună cu Radu, am vrut să fa­cem ceva mai diferit, care să iasă din așa-numitul „film de apartament”, considerat de unii caracteristic no­ului val din cinematografia noastră. Nu-i vorbă, apreciem tot ce s-a fă­cut remarcat până acum, dar ne-am asumat provocarea asta de a încerca și altceva. Cum am ajuns la Aferim e o poveste în sine, foarte lungă. Pe scurt, am ajuns din aproape în aproape: am ieșit din spaţiile închi­se, din prezent, din clișeele filmelor istorice, dar cumva tot despre astăzi vorbim, despre noi, însă din per­spectiva trecutului. Dacă e să vorbim corect, firesc, despre români și men­talităţile noastre, se impunea aproa­pe de la sine să pornim de la trecut și să-l legăm cumva de prezent.

Înainte să ajungeţi la proză, aţi început cu poezia. Regretaţi că nu aţi știut de la început că o să treceţi inevitabil la proză? (Mai citiţi, apropo, poezie? Ce autori vă plăceau înainte/vă plac acum?)

Cu mult-mult timp înainte, am înce­put cu pasiunea mea pentru literatu­ră în general, nu doar pentru un gen anume. Pe la 8-9 ani eram deja un cititor înrăit, iar asta m-a ţinut până astăzi. Cred că e o condiţie esenţia­lă pentru un scriitor să fie mai întâi un bun cititor. Apoi m-am apucat de scris, pe la sfârșitul facultăţii, când am înfiinţat cenaclul „Outopos”. Erau acolo oameni care scriau de toate, la care mă raportam, de la care pri­meam reacţii. Nu a durat mult până să-mi dau seama că mă simt mult mai stăpân pe mine și pe mijloacele mele în proză decât în poezie. N-am ce să regret. Tot ce fac sau am făcut a fost din pasiune. Nu ai cum să re­greţi așa ceva nici măcar atunci când îţi dai seama că uneori ai luat-o cu graţie pe arătură, pe câmpii.

Citesc tot ce e relevant în literatura română contemporană, indiferent de gen. Dincolo de plăcerea lecturii, pentru că sunt unul dintre organiza­torii FILIT (Festivalul Internaţional de Literatură și Traducere de la Iași), e și meseria mea să cunosc tot ce mișcă în literatura română contemporană. Nu-mi plac recomandările sau, alt-fel spus, recomandarea mea e să ci­tească fiecare cum îl taie capul, nu­mai să citească mult, fără să se lase influenţat de marketing.

Într-o mare măsură, proza pe care o scrieţi nu doar cercetează, ci și întretaie (uneori) vieţile personajelor. Ce sentimente aveţi faţă de personajele dvs.? Ce i-aţi spune, spre exemplu, lui Toma din Ce se știe despre ursul panda dacă v-ar fi telefonat chiar acum?

Ca orice scriitor, cred, îmi iubesc personajele, altfel nu m-aș apuca de ele… Lui Toma i-aș cere scuze, i-aș spune că-i un personaj pe care, din păcate, l-am ratat, fiind prea tânăr atunci când l-am scris.

Cât de des reveniţi la text după ce îl scrieţi? Cât de des vă vedeţi nevoit să rescrieţi sau să tăiaţi pasaje din proză?

Nu-mi dau seama exact. Aparent, nu revin/nu rescriu pe spaţii largi. Nu­mai că nu trec mai departe de un pa­saj până nu îl simt împlinit. Îl recitesc și îl rescriu măcar de vreo 20 de ori. Așa că atunci când am terminat cu ultimul pasaj din povestire, roman, pun punct și aia e.

E literatura o distracţie (mai mult sau mai puţin) obișnuită, o metodă de a uita de timp? Să te uiţi la televizor, să te joci la calculator sau să stai pe net poate intra în aceeași categorie cu scrisul poveștilor?

Poate fi și asta, dar pe mine nu mă interesează deloc literatura ca diver­tisment. Nici să o scriu așa, nici să fie citită așa. Decât o mie de cititori care să mă citească pentru a se amuza prefer unul singur, care să vrea să înţeleagă. Nu pe mine personal, ci lumea, oamenii și relaţiile lor, din­colo de coajă. Altfel, n-am nimic îm­potriva divertismentului de orice fel, însă literatura adevărată nu poate fi niciodată confundată cu el.

Ce rol are biografismul pentru ceea ce scrieţi? V-aţi gândit vreodată să faceţi o proză amplă, în care personajul principal să fie femeie? Sau ceva radical diferit, un animal, un obiect de decor?

Nu scriu niciodată direct despre mine, cred că biografia mea nu-i deosebită de a unui om obișnuit. Chiar și în Întâmplări și persona­je, unde scriu la persoana întâi povestiri pe care le-am văzut cu ochii, nu-i vorba despre mine, ci despre lumea din jur. Apoi mai cred că nu-i important despre ce scrii, ci cum scrii.

În romanul meu Amorţire unul dintre personajele principale e o femeie. Și-i un personaj fictiv în totalitate. Tot în Amorţire, orașul e un suprapersonaj. Iar animale drept personaje secundare am peste tot în ce scriu: cai, câini, pisici… Câinii, de exemplu, cu po­vestea lor, cu frica mea de ei, apar în toate cărţile mele.

Atunci când scrieţi, aveţi în cap un cititor-model? Un cititor-personaj?

Da, am cititori-model în cap. De obicei, doi-trei prieteni-scriitori-cititori de excepţie, în care am mare încredere, cărora le și dau să citească textele mele înainte de a le publica. Cum e Filip Florian, de exemplu.

Recomandaţi-ne niște filme/cărţi care vă plac enorm.

Cum spuneam mai înainte, nu-mi plac, chiar urăsc recomandările, topurile în artă. Important e cât de mult și de divers citești/vezi, nu să mergi pe hituri. Important e să-ţi întreţii singur curiozitatea, bucuria de a fi surprins. De la o vârstă înco­lo, dacă nu ai propriul tău sistem de a detecta ce merită citit/văzut, în­seamnă că degeaba o faci sau o faci doar din snobism.

Lucraţi acum la vreun proiect literar/cinematografic? Ce planuri aveţi?

Totdeauna am foarte multe planuri în lucru, structurate ca la carte, pe termen scurt, mediu și lung. Dar nu vorbesc public despre ele. Pe mo­ment, am pe masă două proiecte de film și un roman.

Interviu realizat de Cristina DICUSAR