Duelul convertirii la noi înşine

Maria Fărâmă
cl. a XI-a, LT ,,Boris Cazacu”, Nisporeni
Premiul I, secţiunea „Proză – liceeni”

Nu se mai gândeşte la lucruri frumoase. A încetat să se mai simtă viu. S-a deşteptat pe la 18:00 de mirosul prea insistent al crinilor. De trei zile stăteau neclintiţi în vază. Soarele îşi arunca blestemul amurgului prin colţurile odăii. Se anunţa o seară liniştită, însă niciodată nu poţi ghici vibraţiile naturii.

Şi-a aruncat o cămaşă gri în carouri, o pereche de blugi, şi-a luat ochelarii, playerul, a deschis somnoros uşa şi a păşit în stradă. Seara aceea semăna cu o linişte matinală. Doar pe străzile mai lăturalnice copiii chinuiau bietele pisici.

În ultimul timp a devenit mai singur, mai trist. O expresie rece îi acoperea faţa. Când se privea în oglindă, devenea mai indispus. Nu-şi recunoştea ochii vii şi albaştri de altădată. Acum i se înfăţişau şterşi şi incolori. Zâmbetul voios era acoperit de o peliculă nenaturală.

Incapabil de a se smulge din această stare, hoinărea pe străzi. Asculta muzică. Singura terapie care-l mai consola. Ieşind în stradă, la câţiva metri de casă, întâlni un cerşetor. Îi strecură în buzunar câteva monede şi păşi mai departe absent, cu sufletul în acea veşnică neclintire. Cerşetorul murmură un mulţumesc. La auzul recunoştinţei, s-a simţit preţ de câteva secunde satisfăcut. E un semn că sufletul său este încă viu, chiar dacă refuză să mai creadă în aceasta. Refuzul său vine probabil din dezamăgire. Iar dezamăgirea din experienţă.

Ieşind în stradă, a cotit la dreapta şi a ajuns în parc. În parc, pe un zid, şerpuia o iederă elegantă. Verdele plantei îl calma. S-a aşezat pe banca de sub zid. Şi-a pus căştile în urechi şi s-a lăsat condus de iluzia muzicii. Se visa izolat într-o scorbură de copac. Acolo învăţa arta sălbăticiei. Devenea inuman. Dar cred că acest tip de sălbăticie e mai pur decât existenţa noastră zilnică.

Se imagina cerneala secolului al XIX-lea. Izul istoriei îi pătrundea în vene. Poate, acel secol era mai pur, mai fericit. Poate, el era altfel decât acum. Ar fi avut o altă viaţă sau, fiind cerneală, cineva ar fi putut să-i tatueze viaţa în etern. Ar fi fost literă, cuvânt, semn de punctuaţie. Suferinţa i s-ar fi dispersat printre degetele şi sufletele cititorilor. Ar fi dus o povară mai mică.

Altădată se simţea într-un cavou. Cu unghiile zgâria pereţii cavoului. Degetele sângerând. Carnea desprinzându-se de pe oase. Renunţa. Îşi recunoştea înfrângerea.

Mai ucidea lebede. Mormane de lebede albe şi graţioase. Le răpunea fără remuşcări. Prin moartea lor simţea că distruge visurile, iubirile, promisiunile. Zboruri frânte. Zboruri lăuntrice distruse.

A deschis ochii. Realitatea l-a izbit. Au dispărut toate ciudăţeniile din camerele secrete ale creierului său. Îşi plimba privirea prin împrejurimi. În faţa lui trecea o mamă cu un copil. Mama i-a dezvelit o ciocolată şi a sărutat duios fetiţa. Scena l-a înduioşat foarte puţin. Între el şi lume îşi făcuse loc un zid. Un zid prea lat, prea grav, deşi transparent. Dar ce ştie un copil? Ce ştie inocenţa despre nedreptate şi impuritate?

Alunecând cu irişii spre iederă, a văzut o foiţă şifonată, cu o margine zdrenţuită. A luat-o instinctiv. Evident, nu s-a gândit ce porumbel a adus-o acolo. A fost de ajuns să citească nişte cuvinte ca să-l tulbure. O tulburare care ricoşa spre emoţie vie, puls.

Dor = Rodul Suferinţei

Sunt de ajuns trei cuvinte ca să-ţi înceţoşeze şi mai mult gândurile, să te stânjenească, să te facă să te simţi incomod, să te arunce în confuzie. Cuvinte care îţi pun în faţă un adevăr şi te acuză pentru ce ai făptuit ori nu. În urma acestor cuvinte a simţit un fel de frustrare, de regret. Probabil, pentru că a pierdut o luptă. Sau nici nu a luptat ca s-o câştige. Aşa că a pornit în căutare. Prin căutări se ajunge la regăsiri.

Va porni în căutarea autorului. Va răscoli bibliotecile lumii. Va adulmeca mii de manuscrise. Va devora anticariate.

Pentru prima oară, deruta şi frustrarea au luat loc obsesiei de a le schimba. S-a gândit să-şi ia lupta în serios. Să găsească răspunsul. Să-şi găsească pacea interioară.

Şi-a început călătoria. A rătăcit pe sute de străzi. A hoinărit prin oraşe. A devenit dependent de ideea găsirii autorului a doar trei cuvinte zăpăcite, anormale, deşi fiecare lucru are o logică în natură.

Era ca un maniac. Un dezorientat. Un om absent, imprudent. Singura lui obsesie era lumina de la capătul tunelului. În această tragico-fascinantă călătorie a făcut pact cu nebunia, neliniştea, dorinţa de a avea mai multe, compromisul, riscul, deghizarea, infidelitatea, ignoranţa, judecata, neacceptarea înfrângerilor. El s-a îndrăgostit de trei cuvinte. Şi-a dedicat credinţa oarbă celor trei cuvinte, în speranţa potolirii nemulţumirii de sine însuşi. Goana nebună a căutării şi-a luat avânt. A durat zile, nopţi, săptămâni, luni, ani. S-au depus ca nişte sedimente pe scoarţa existenţei.

Omul acesta întotdeauna a fugit nebuneşte. În direcţie inversă timpului, fericirii, speranţei, succesului, luptelor adevărate. El nu şi-a dat seama niciodată că dacă alergi nu înseamnă că şi ajungi victorios sau prinzi norocul şi pacea eternă. A alergat până în momentul crucial al limbilor ceasului. Până s-a anunţat sfârşitul, chiar dacă acesta nu e un sfârşit în sine, fiindcă în natură nimic nu se pierde, totul se transformă.

În clipa de final, ochii i s-au împăienjenit de amintirile trecute. Atunci a realizat că întotdeauna gonea către un paradis (pierdut), dar niciodată nu a ajuns în el. Şi-a recunoscut ratarea.

Respiraţia i-a devenit neregulată, mai adâncă şi mai grea. Irişii îşi pierdeau strălucirea. O ceaţă rece se strecura în corpul său. În conştiinţă i se dispersau gândurile, şi timp de câteva secunde a descifrat cele trei cuvinte: întotdeauna i-a fost dor de sine însuşi, de omul pur, omul sincer, harnic, care luptă, cade, dar se ridică, care speră, iubeşte, ajută. Iar autorul cuvintelor nu era decât destinul, deloc necruţător. Destinul aduce indicii, iar noi urmează să le descifrăm.

Dorul de noi înşine nu e decât o reîntoarcere la ceea ce am fost, oameni simpli, oameni frumoşi, oameni adevăraţi, dar nu oameni mecanizaţi, robotizaţi, globalizaţi. Nu e un dor orgolios sau posesiv.

Iar fiindcă noi nu găsim acest dor decât în bunuri materiale, în verva societăţii, acesta va da naştere unui embrion apocaliptic, adică unei suferinţe. Un rod fraged, însă periculos. Ne ademeneşte. Ne lăsăm ademeniţi. Suntem prinşi în acest cerc vicios al preamultului. Îl vedem strălucitor şi credem că strălucirea ne face mai fericiţi. Dar ce fel de strălucire, dacă luminile sunt şterse, nevii? Lumina adevărată nu e reflectată de metale preţioase, ci de sufletul nostru. Lumina adevărată se află în noi. Se naşte în noi. Creşte în noi.

El a murit. A înţeles abia în clipa aceasta funebră că îi era dor de un suflet care se afla în sine, dar nu a ştiut să aibă grijă de el. Dacă se regăsea la momentul potrivit dorul nu rodea suferinţe.

El suntem noi. El este eu. El este tu. Un duel. Cu lumea. Cu noi înşine. Dar nu, încă nu suntem pierduţi! Când ne naştem, Dumnezeu ne dă fiecăruia câte o lentilă. Datoria noastră este să ajustăm lentila la sufletul nostru, la lume. S-o ajustăm corect şi util. Să creăm minuni! Depinde doar de noi dacă fasciculele de lumină din noi vor fi convergente sau divergente. Depinde doar de noi dacă vom preveni declinul…