Du-te free cu Aura Maru

Atunci când tot ce se poate spune despre poem e însuși poemul.

Dacă aș vrea să fiu originală (și leneșă), mi-aș încheia recenzia aici. Dar, pentru că autoarea volumului de poeme Du-te free, Aura Maru, nu s-a limitat la atât, ci, prin poemele sale, a exprimat alte 60 de pagini de emoţii, frustrări și speranţe, nu am s-o fac nici eu.

Parcurgând frânturile de gânduri îmbrăcate în poezie ale autoarei, te simţi liber. Liber să gândești, să interpretezi, să-ţi creezi propriul univers liric. Autoarea e cât se poate de permisivă faţă de cititori. Nu le îngrădește gândirea cu semne de punctuaţie prea aglomerate, nu-i obosește cu majuscule sau rimă austeră. Toate cuvintele sunt egale între ele, precum ar trebui să fie și oamenii.

Poeziile, deși își duc fiecare existenţa pe propriul centimetru pătrat de hârtie, separate unele de altele prin titluri ezoterice, fac parte dintr-un singur organism. O creatură complexă, plină de emoţii, regret și călătorii. Îi regăsim componentele carnale din metru-n metru de vers. Aici zărești un adevăr ca o vomă, dincolo, niște file dintr-o carte care, pe neobservate, au devenit piele. O salcie plânge că și-a rupt crengile, iar niciun doctor nu știe să-i vindece fractura deschisă, un creier ca o minge de bowling stă închis într-un craniu format din pietre de pavaj suturate între ele (sau să fi fost invers?). Reţelele de metrou se ramifică nestingherite, transportând călătorii precum nervii transportă semnalele electrice ori chimice. Iar, în sfârșit, Dumnezeu își finalizează creatura încheindu-i fermoarele – trasee de avioane. Descoperim, la final, că devenim împreună cu autoarea adevăraţi Frankensteini poetici și că l-am construit pe Adam din versuri aparţinând unor poezii diferite.

Care e menirea acestei creaturi? O poezie ni se plânge că o doare depărtarea de casă. O alta se transformă în oglindă pentru Noi noi-nouţi, neștiutori și proaspeţi ca o bucată moale de lut în mâinile maestrului. Alta plânge, paradoxal, că o doare carnea din jurul ei, că ar vrea să fie și în realitate la fel de liberă precum e pe hârtie. Una își râde de penibilul uman, care împarte peticul de pământ din faţă, neștiind unde se află pe hartă. Altele își plâng originile, de care sunt separate întâi printr-un neînsemnat, dar buclucaș râu, apoi de câteva state până la Berlin, iar în final, de un ocean întreg aducător de „ploi cu nume” sau de furtuni. Creatura este, în esenţă, un călător. Un călător prin lume, în primul rând, apoi prin timp, trăind, apoi prin gânduri și sentimente covârșitoare, care nu pot decât să îndemne spre creaţie. Creatura este un autoportret în stilul lui Dalí, unde contururile lumii interioare se pierd la hotarul cu exteriorul și fuzionează, devenind artă.

Scrisul de poezie este un risc. Pentru că poezia e o poveste în simboluri, iar nu toată lumea știe să ghicească în cuvinte. Tocmai de aceea, publicarea volumului este un Pariu: nu credeam să/ fac surfing/ pe flăcări.

Bineînţeles, există riscul ca nici eu să nu fi înţeles, de fapt, mare lucru din rândurile muncite ale autoarei, iar poezia să nu fie, de fapt, atât de permisivă faţă de cititor. Dar, în cele din urmă, pe lângă calitatea sa intrinsecă, poezia mai valorează și cât gândurile pe care le naște în creierul consumatorilor. Relaţia cititorului cu aceasta e cât se poate de intimă. De aceea, vă recomand și vouă să vă aventuraţi în lectură și în incursiuni spre propria persoană. Să nu vă uitaţi pașapoartele!