Dincolo de simţuri

Obișnuim să credem că trăim într-o realitate absolută, ale cărei contururi sunt prea riguros trasate ca să-i putem trece hotarele intransigente. Obișnuim să credem în simţurile noastre, pe care le considerăm totale, în raţiunea noastră, care știe să prevadă imprevizibilul și să anihileze orice forţă potrivnică ei. Ne complăcem în ideea că ceea ce nu se vede nu poate exista în afara spaţiului tridimensional în care ne zbatem, iar ceea ce nu putem accepta nu supravieţuiește, numai pentru că am refuzat o realitate care ne depășește.

Cuvintele-cheie cu care argumentăm neputinţa în faţa inefabilului sunt raţiune, logică, realitate. Căutăm îndoielnice dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, cufundându-ne în abisurile incertitudinii. Negăm existenţa lumii, numai pentru că am închis ochii. Dar e suficient să întoarcem spatele unor adevăruri pe care nu le putem sau nu vrem să le acceptăm? E suficient să ne minţim pentru ca o realitate să fie redusă la inexistenţă? Unde e graniţa dintre fizic și metafizic, absolut și relativ, realitate și ficţiune? Cum putem ști dacă ceea ce vedem, ceea ce suntem e o certitudine, sau un vis, sau o eroare comună asupra faptului de a fi?

Anodinul ne taie din dorinţa de a afla, frica ne împresoară cu reticenţă, iar mândria ne limitează puterea de a recunoaște un univers superior celui modelat de mintea noastră. Era materialului e sinonimă cu deșertăciunea, iar între aceste coordonate sufocante ale realităţii devine din ce în ce mai greu să definim substanţa unei lumi care nu se supune raţiunii. Oricât am vrea să o încorsetăm în legi și formule, ea rămâne prin excelenţă metafizică, inabordabilă.

Încercăm să găsim răspunsuri raportându-ne la ceea ce ne dictează logica. Într-o lume invadată de nonvalori, sufletul cedează raţiunii orbite de „adevărurile” impuse, care, treptat, anihilează orice în-cercare de a ne îndoi de impasibila raţiune. Nu mai suntem actorii principali ai propriei existenţe, ci simpli spectatori ai neputinţei de a ne defini, de a-L revela pe Dumnezeu.

Cât de greu e să acceptăm neștiinţa, minciuna care e propria noastră raţiune. Îl negăm pe Dumnezeu pentru a ne „salva” simţurile. E atât de evident că o astfel de concepţie e avantajoasă falsei afirmări a sinelui. A accepta existenţa lui Dumnezeu înseamnă a-ţi recunoaște imperfecţiunea; or, orgoliul și vanitatea sunt cele care ne fac să ne credem atotputernici.

Ne copleșește ideea unei realităţi atât de efemere și totuși atât de complexe, complexe pentru că așa ne-am dorit-o noi. Cu toate acestea, miracolul credinţei devine ceva simplu de explicat, pentru că nu se traduce prin coincidenţă, noroc, ci printr-o voinţă absolută. Și nu mai suntem singuri. Și nu mai suntem minciună, suntem expresia dragostei, a valorii ascunse într-o raţiune ce se vrea nebună ca să fie liberă, cât mai aproape de Dumnezeu.

Ochii minţii noastre ne pun în faţa unei dileme: oare ceea ce vedem e aievea sau e numai atât cât ne putem permite (ni se permite) să vedem?