Despre poezia nouă… deloc barbară

Deşi face parte dintr-un grup literar cu intenţii revoluţionare – Noii Barbari –, Ecaterina Bargan este o poetă tolerantă, cumpătată şi… cuminte. O dovadă elocventă în acest sens este recentul său volum de poezie, ce conţine în titlu o referinţă, în bună tradiţie romantică, la mitul orfic, Cântece de la şase (Editura Gunivas, 2011).

Toleranţa caracterizează relaţia autoarei cu modelele sau schemele preexistente. Atrage atenţia structurarea aproape clasicistă a cărţii. Volumul se constituie din trei cicluri, care prezintă un eu prins în spectacolul lumii şi în spectacolul propriilor sentimente. Fiecare ciclu începe cu un poem despre o păpuşă-confesor – Burjui, care „nu a avut nicio poveste”, Marta, pe care „o desenam pe faţă”, Sneg, „o jucărie care făcea parte din mine”. De altfel, păpuşa este un motiv frecvent întâlnit în poezia contemporană din Basarabia (vezi Singurătatea de miercuri a Lilianei Armaşu), devenind o metaforă ce sugerează drama incomunicării. Pe lângă această construcţie bine gândită, douămiizecista Ecaterina Bargan scrie poezie cu formă fixă. La sfârşitul fiecărui ciclu este un sonet – Sufocare, Arhitectura iubirii, Poluat –, cartea însăşi începând cu un sonet (camuflat, ce-i drept, prin refuzul de a grupa versurile în catrene şi distihuri) – Burjui. Sunt poeme ce conţin temele dominante ale volumului: dedublarea („Şi mai avea ochii injectaţi cu întâmplările mele”), claustrarea în derizoriu („Sunt blocată între prieteni de-o vară/ şi cafenele ticsite cu fum de ţigară”), erosul şi banalul cotidian („Miroase a carne de vită şi vin de bacon,/ palmele tale îmi mângâie părul”). Prin urmare, tendinţa acestei autoare, făcând parte din cea mai tânără promoţie de poeţi, este de continuitate. Deşi nu preia cu pioşenie, construcţia este susţinută de piloni verificaţi în timp.

Cea de-a doua caracteristică pe care i-am atribuit-o poetei Ecaterina Bargan, cumpătarea, ţine, în primul rând, de limbaj. Autoarea Cântecelor de la şase nu îşi propune să epateze cu orice preţ, cum se poate întâmpla deseori la această vârstă. Ea adoptă limbajul cotidian, apoetic sau antipoetic, valorificat din plin de optzecişti, şi face o poezie „realistă”, în care intră secvenţe din realitatea citadină, cu străzi, trotuare, balcoane, autobuze, baruri etc., şi un eu cutreierând toate aceste spaţii şi evocându-şi trăirile. Fie că sunt texte cu story (cum se întâmplă de cele mai multe ori), fie că se constituie din descrieri sau confesiuni, poemele Ecaterinei Bargan conţin neapărat o metaforă discretă, în care se concentrează, de fapt, poezia: „Sunt bila neagră de bowling, fără destinaţie”, „luna se ridică întreagă ca o piele nelocuită”, „zi-mi dacă lucrurile la care te uiţi/ se micşorează continuu/ când mă apropii”, „Iar când ajungi la coaja lămâii/ simţi cum parcă/ noaptea se dezbracă/ mai sus de pervaz”. Uneori, nota minimalistă este dominantă, alteori, este preferată metaforizarea. Iată două texte care stau alături în carte, dar care par să aparţină unor stilistici diferite – În colţul buzelor şi Dar eu sunt reală. În cel de-al doilea poem, limbajul este voit depoetizat, autoarea imaginându-şi, prin prozaizarea lirismului, un banal scenariu postapocaliptic. Primul text însă, conţinând mai multe metafore, este o poezie de dragoste ce pare să anunţe o nouă sensibilitate poetică. Nu este aici nici literaturizare a erosului sau erotizare a limbajului, ca la optzecişti, şi nici frenezie (neo)expresionistă, ca la douămiişti. E, mai degrabă, tendinţa – (neo)impresionistă? – de notare a impresiilor fugitive şi de exprimare a senzaţiilor vagi.

Poezia Ecaterinei Bargan se naşte din notaţia derizoriului cotidian. Poemele sunt consemnări ale trăirilor raportate la atmosfera searbădă. Mizerabilismul lumii din afară este redat din plin. Limbajul rămâne însă cuminte. Autoarea nu foloseşte lexicul dur pentru a sugera agresivitatea banalului cotidian, cum se întâmplă la puţin mai vârstnicii săi colegi de la Human Zone (adevăraţii „noi barbari”), preferând exprimarea reportericească, mai neutră.

Evitând extravaganţele şi teribilismul, Ecaterina Bargan reuşeşte să se impună printr-o poezie ce reflectă relaţia eului cu realul într-un limbaj explicit, dar expresiv. Dincolo de micile neîndemânări stilistice pe care le atestă, Cântece de la şase este cartea unei voci ce a intrat în faza de maturizare şi are toate şansele să devină cap de promoţie.