Despre pesimism

Toţi profesorii care mi l-au predat pe Eminescu mi-au spus că acesta s-a inspirat din Schopenhauer, unul dintre cei mai pesimişti filozofi. Ţinând cont de sensul cuvântului pesimism, mă aşteptam să găsesc la Schopenhauer tangenţe cu moartea, decepţii şi lipsa unui viitor luminos. Şi totuşi… ce am găsit?

Să începem prin a defini cuvântul pesimism, pentru a nu rămâne neclar unul dintre cele mai importante aspecte. Pesimismul este starea unei persoane care priveşte cu neîncredere viitorul, oamenii din jur şi viaţa sa, în esenţă, crezând că orice situaţie are un deznodământ tragic/fatal.

Citindu-l pe Schopenhauer, nu mi-am amintit de la început de eticheta ce i-a fost pusă de oameni. Abia ajunsă la nota biografică de la sfârşitul carţii sale Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, mi-am reamintit şi am fost total confuză, deoarece în acea carte nu am sesizat nicio urmă de pesimism. Abia după o analiză minuţioasă am reuşit să pătrund în esenţa lucrurilor: de fapt, oamenii simpli tratează prin prisma simplităţii lor şi nu pot înţelege firea unui geniu, deoarece, precum sentimentele nu pot fi înţelese decât dacă sunt trăite, asa şi geniul nu poate fi înţeles decât de un geniu. Motiv pentru care omul simplu, neînţelegând firea lui Schopenhauer, a catalogat-o greşit. Acesta în operele sale vorbeşte despre comportamentul firesc al intelectualului ce a început să înţeleagă cum funcţionează lumea şi pe ce reguli se bazează, declarând că un adevărat intelectual va alege singurătatea în locul societăţii, deoarece societatea îi provoacă mai multă durere decât singurătatea, care până la urmă îi devine chiar plăcută şi necesară. Schopenhauer compară oamenii sociabili cu aricii care, atunci când le este frig, se apropie unul de altul pentru a se încălzi, dar fiindcă ţepii celorlalţi îi înghimpă, se îndepărtează, însă fiindu-le din nou frig se apropie iar de mulţime şi iar sunt înghimpaţi, şi tot aşa la nesfârşit. Adică, omul sociabil devine sociabil  deoarece nu se poate suporta pe sine în singurătate, care îi arată cât de mărginit şi neimportant este el, de fapt, ceea ce îl determină să suporte durerile pe care i le provoacă societatea, doar pentru a-şi completa urâtul cu ceva. Intelectualul, procedând altfel, nu simte urâtul în singurătate şi nu are nevoie de societate pentru a se completa pe sine însuşi, deoarece el se simte perfect şi singur. Fiind singur, intelectualul poate medita şi crea, lui nu îi este urât cu sine însuşi, deoarece propria lui persoană, fiind bogată spiritual, îi poate oferi mult mai multe decât societatea. Acesta este un motiv pentru care Schopenhauer afirmă că intelectualul nu are trebuinţă de societate, alta fiind tendinţa de a trăi suportabil şi nu fericit. Omul simplu toată viaţa tinde să fie fericit, neînţelegând că fericirea nu este reală, aceasta e ca sfârşitul curcubeului care promite comori. Omul este gata să treacă prin orice suferinţă numai ca să obţină fericirea şi exact în momentul când parcă o trăieşte, totul reîncepe de la capăt şi suferinţa revine, mai puternică decât la început. În pofida acestui adevăr, bine ştiut de toţi, ei oricum aleargă în van după fericire precum vânătorul de comori într-o mină de cărbune. Din cauza acestor afirmaţii logice şi înţelepte, Schopenhauer a fost etichetat drept pesimist, întrucât omul simplu nu poate pătrunde în esenţa lucrurilor şi nu-i poate înţelege patimile, îi pare anormal ca cineva să prefere singurătatea în locul societăţii. Nu mă aştept ca oamenii să renunţe vreodată la gândirea lor, deoarece nu pot deveni toţi genii sau, cel puţin, apţi de a-l înţelege pe un geniu, dar sper că într-o bună zi vor aprecia oamenii la justa lor valoare şi nu vor aştepta ca aceştia să moară, să treacă secole, recunoscându-li-se, apoi, genialitatea. Scopul lui Schopenhauer nu a fost acela de a obţine aprecierea contemporanilor săi, iar aceştia profitând de nepăsarea lui, l-au criticat pentru a se face cunoscuţi ei înşişi. Din păcate, acest fenomen nu a murit odată cu Schopenhauer, ci a revenit de fiecare dată când s-a născut un geniu.