Daniela celor 23 de vârste
Salut! Sunt Daniela, am 7 ani și sunt câteva săptămâni de când am devenit elevă. Îmi place să fiu elevă, mă simt foarte independentă, mama mă lasă să-mi aleg singurică hainele pe care vreau să le port și nu mă mai aduce de mânuţă până în pragul școlii. Nu înţeleg de ce doamna învăţătoare ne-a spus că trebuie să ne ţinem de mâini în timp ce mergem la cantină să luăm masa. Nu-mi place să fiu atinsă de alţi copii, mă simt expusă. Dar trebuie să mă supun, așa mi s-a ordonat!
Sunt Daniela, am 10 ani și de ceva vreme tot încerc să înţeleg de ce nu avem voie să alergăm în pauze. Timp de 45 de minute, cât sunt activă și atentă la ore, simt cum îmi ard tălpile, vreau să mă mișc, banca e prea mică, nu mă încape și genunchii se lovesc de ea. Iar sunetul de recreaţie e ca o ploaie torenţială într-o zi caniculară. Înseamnă libertate și dezmorţeală. Putem să ne jucăm de-a prinselea doar dacă nu ne pândesc învăţătorii. Nu avem voie să alergăm, nu știu de ce, nici pe hol și nici afară nu ne lasă.
Sunt Daniela, am 15 ani și nu am răbdare să termin școala. Nu înţeleg de ce băieţilor mereu li se fac observaţii că au părul prea lung. Avem noi o profă care îi apucă de ciuf pe băieţii care au părul un pic mai lung și-i trage, amintindu-le astfel, într-un mod foarte „subtil”, că e timpul să se tundă. Nu înţeleg, oare ei consideră că toţi băieţii trebuie să poarte tunsori identice? Unde e diversitatea?
Sunt Daniela, de curând am împlinit 23 de ani și înţeleg de ce majoritatea moldovenilor așteaptă să li se facă ordine în ţară, în oraș, pe stradă, în curte, în casă. Așteptăm să ne ordone cineva. Să ne ghideze în ce culori să gândim și să decidem ce să privim, pe cine să îndrăgim și pe cine să huiduim. Așteptăm un Mesia să coboare pe meleagurile noastre și să aducă belșug. Am fost smeriţi toată viaţa, am ascultat de cei mari și am făcut așa cum ne-au zis. De unde să știm noi cum trebuie să acţionăm fără a fi dirijaţi de capetele aprobatoare sau dezaprobatoare ale celor care mereu ne-au spus cum e voie? Chiar dacă (o, minune!) ni se întâmplă să ne trezim pe la vreo 25 de ani din somnul cel de moarte că ar fi timpul să facem cum ne place, începem să acţionăm, de fapt, ca niște adolescenţi rebeli: negândit, impulsiv și pe apucate.
Da, da. Începem să ne creștem codiţe în cap sau să ne radem și să ne vopsim în toate culorile curcubeului, să zburdăm cât ne ţine inima și cheful, să purtăm tot felul de obrăznicii și ciudăţenii de haine. Toate acestea sunt frumoase, dar numai la o vârstă, la vârsta în care suntem sub supravegherea părinţilor, la vârsta în care rebeliunea poate lua o formă nobilă, productivă și unică.
Da, suntem târzii și trebuie să acţionăm bazându-ne pe realitatea pe care o avem. La vreo 30 de ani vom ajunge plictisiţi de zilele de adolescenţă târzie, cu ceva experienţă pecetluită pe niște cicatrici și va trebui să utilizăm această experienţă în favoarea noastră. Să înţelegem că doar noi, din propria iniţiativă, trebuie să facem ordine la noi în casă, în curte, pe stradă, în oraș și în ţară.